Paraziţii, politica şi “el futuro negado”
Ca un om care are boală sinceră pe hip-hop şi nu îi priveşte cu ochi buni pe cei care îl ascultă, nu mă aşteptam să menţionez vreodată pe blog o trupă aparţinând acestui gen muzical. Dar amicul Clauteo a postat acum câteva zile o melodie cu puternic iz politic promovată de către cei de la Realitatea. "Okay", mi-am zis, "hai să văd şi eu care e treaba cu 'şlagărul' asta."
Melodia e okay, presupun, şi foarte posibil că o să prindă la public, mai ales în timpul campaniei electorale. Evident, faptul că a fost lansată la mijlocul lui septembrie este absolut întâmplător. Dar, fie că e vorba de o lovitură împotriva celui care a dat folclorului politic neaoş zicalele "Să trăiţi bine!" şi "Iarna nu-i ca vara", fie că nu, melodia m-a pus pe gânduri. Şi nu din cauză că ar avea o linie melodică bună (are acelaşi stil de ritm + cântecel melancolic în fundal, ambele deprimant de repetitive) sau nişte versuri extraordinare (deşi versuri de genul "Cauţi dreptatea, frate? Caută uşa şi ieşi!" tind să se imprime pe creier), ci din cauză că nu am dat niciodată atenţie implicaţiilor activităţii politice a trupelor de hip-hop.
Pentru că, chiar dacă emit o incriminare în bloc a sistemului politic, Paraziţii fac un act de politică care are anumite consecinţe. Îmi dau seama că oamenii cărora li se adresează această trupă sunt puştanii (din blocuri sau din vile), la a căror vârstă rebeliunea este de rigueur, însă mesajul eternilor adolescenţi îi învaţă pe tineri că sistemul este corupt până în măduva funcţionarilor din vârful grămezii de stat (ceea ce e corect) şi că nu se poate face nimic. Ceea ce nu e chiar corect. Resemnarea eternă în faţa unui sistem pe care alegătorii nu ştiu cum să îl schimbe face bine la rebeliune, deoarece un sistem mereu corupt legitimează un rebel mereu la post, cu jointul în mână şi sticla lângă el. E inutil să încerci să faci ceva pentru că asta înseamnă că laşi în urmă rebeliunea şi să treci... în sistem.
Dar, din nefericire, rebeliunea etern sterilă nu duce nicăieri. Măcar hippies au încercat să facă ceva şi chiar dacă nu au reuşit să dea jos sistemul, au reuşit să îl zguduie şi să le tragă celor de la vârf o sperietură serioasă. Hip-hop-ul este muzica unui sistem paralel de putere, rupt pe cât posibil de cel oficial, un sistem creat în anumite părţi ale S.U.A. în care marginalii creează un nou centru bazat pe activităţi ilegale şi respingerea educaţiei care îndepărtează omul de "hood & street". Keepin' it real! Real dumb!
Dar pentru ce este nevoie să importăm atitudinea stupidă faţă de viaţă a unor minorităţi din alte ţări? "Nu vrem funcţii, nici putere..." zice cântecul. Să zicem că înţeleg refuzul unei funcţii în actualul sistem, dar puterea poate fi folosită pentru diverse scopuri. Depinde de putere. "...sistemul e defect!" Nu chiar. Sistemul funcţionează aşa cum a fost făcut să funcţioneze şi pentru cei pentru care a fost conceput. Dar poate fi schimbat. Evident, asta presupune întâi să laşi din mână jointul şi sticla. Măcar din când în când.
O singură poveste nu este de ajuns
Chimamanda Adichie vorbeşte despre puterea unei "single story" de a crea o imagine incompletă despre un om, un grup sau o naţiune. Merită ascultat, mai ales pentru că şi noi românii suntem deseori victimele unei singure poveşti: hoţi şi cerşetori care nu sunt în stare să aibă grijă de copiii lor orfani.
Unii oameni găsesc singuri puterea
Ce pot face o mână de femei din India rurală care s-au săturat să li se spună mereu să tacă şi s-au săturat de sărăcie? Din câte se pare, pot să se auto-organizeze şi să ia nişte beţe în mâini. Îmi închipui că trebuie să fie greu pentru o femeie din acea parte a lumii să înceapă să acumuleze putere personală şi să organizeze un grup de alte femei pentru a se apăra, hrăni sau învăţa să îşi producă haine, însă nu este imposibil.
Citind “Clienţii lu’ Tanti Varvara”
Citesc cartea "Clienţii lu' Tanti Varvara", de Stelian Tănase, şi am dat peste o caracterizare excelentă a puţinilor membrii ai mişcărilor comuniste de la sfârşitul deceniului 1910, începutul deceniului 1920, făcută de Bellu Zilber:
Puţinii care veneau spre noi erau mânaţi de cele mai variate motive, de la simpla curiozitate [în privinţa] unei organizaţii misterioase, glorificată de partizani şi blestemată de duşmani, până la intelectuali convinşi că acolo sunt adunaţi reprezentanţii pe pământ ai unui viitor fericit, dovedit "more geometrico", trecând prin mulţimea de celor nemulţumiţi în uzină, în sat, în familie, în mahala. Unguri şi bulgari care doreau despărţirea de România, muncitori, care se vedeau stăpâni pe uzine, evrei îngroziţi de anti-semitism, şomeri fără profesiune definită sau profesionişti mediocrii, politicieni nerealizaţi şi nerealizabili în alte partide politice, casnice urâte sau bovarice, copii sătui de şcoală; din această lume se recrutau, înainte de război, activiştii de partid. Fiecare se simţea nedreptăţit într-un fel sau altul, frustrat de bunurile visate. Atraşi de misterul unei lumi închise în conştiinţa lor, intrau într-o viaţă nouă, nu într-un partid politic. [...] Deveneau importanţi în faţa propriilor lor conştiinţe, începeau să capete un statut eroic. Ieşeau din pielea unor dezmoşteniţi ai soartei ca să intre în cea a unui personaj important, deţinător de secrete.
Fatală atracţie a puterii, misterului şi relevanţei personale între cei cărora le lipsesc toate trei.