Revoluţia ascunsă – mic ghid practic – partea a III-a
"Houston, Houston, we have a problem"
Principalele moduri în care o comunitate (definită aici ca un grup de oameni care trăiesc împreună şi împărtăşesc o serie de interese) îşi poate câştiga existenţa sunt munca fizică în scopul obţinerii şi prelucrării resurselor de hrană şi a unei game de produse sau producerea de servicii şi produse care pot fi vândute, iar o parte din banii obţinuţi sunt cheltuiţi pe hrană. Evident, există un număr foarte mare de variaţii între aceste moduri principale, deoarece nu este neapărată nevoie ca toţi membrii unei comunităţi să se ocupe cu acelaşi lucru.
Modul în care comunitatea alege să îşi câştige existenţa (deşi, în majoritatea cazurilor, nu se poate vorbi despre o alegere conştientă) determină o serie de alte caracteristici ale respectivei comunităţii, precum locaţia (o comunitate care preferă să îşi crească singură hrana va alege un spaţiu care să permită acest lucru, în timp ce o comunitate ai cărei membrii lucrează în industrie/servicii va prefera mai întotdeauna o aglomerare urbană), nivelul de educaţie al membrilor săi, nivelul veniturilor, produsele şi serviciile consumate şi puterea.
Diferenţa principală dintre cele două tipuri de comunităţi, în acest context, este faptul că depind de lucruri diferite. O comunitate care îşi cultivă singură hrana depinde de forţa de muncă proprie, de cunoştinţele proprii şi de natură, în timp ce o comunitate bazată pe comercializarea serviciilor/produselor proprii depinde de forţa de muncă şi cunoştinţele proprii, de liniile de transport şi comunicaţii, de starea pieţelor locale şi/sau internaţionale, de termenii în care se pot obţine finanţări şi, mai ales, de puterea de cumpărare a clienţilor, adică depinde de alţi oameni. Societatea în care trăim pune accentul pe cel de-al doilea tip de comunitate, iar oraşele se extind din ce în ce mai mult pentru a accepta fluxul de fiinţe umane în căutare de locuri de muncă mai bine plătite. Dar ce înseamnă acest loc de muncă şi viaţa la oraş? Care este preţul lor?
Subiectul este prea larg pentru a-l discuta aici în detaliu, dar doresc să punctez câteva aspecte relevante. Un loc de muncă la oraş înseamnă, de obicei, faptul că orăşeanul predă altcuiva controlul asupra locului şi modului în care îşi petrece în jur de o treime din zi (în funcţie de locul de muncă). Dacă patronul/şeful se întâmplă să fie ambiţios sau al dracului, angajatul poate sta la lucru şi peste cele 8 ore tipice. De ce? Pentru că, în cele mai multe cazuri, nu are de ales.
Perioadele în care locurile de muncă libere sunt atât de multe încât să poţi găsi unul de cum ai nevoie sunt rare şi suspecte (prosperitatea de dinainte de criză) şi, oricum, schimbarea locului de muncă înseamnă schimbarea unui patron cu altul, a unui şef cu altul. Salariul tinde să fie singura sursă de venit a majorităţii orăşenilor, iar prezenţa sau absenţa lui înseamnă diferenţa dintre prosperitate şi sărăcie lucie. Fără salariu nu există mâncare, casă, maşină, haine sau vizite la supermarket. Orice om care trăieşte de la un salariu la altul oferă şefilor şi patronilor săi o putere nemeritată asupra sa.
Din punct de vedere al puterii, orăşenii tind să stea prost. Oraşele mari, cu mulţi locuitori, diluează valoarea relativă a unui vot până la niveluri abisale. Un vot pierdut printre alte două sau douăzeci de milioane de voturi este complet irelevant. Orăşenii tind să nu aibă iniţiative politice. Ar fi şi greu din partea unor oamenii care trebuie să fie la serviciu o mare parte a zilei. Şi care trebuie să se ducă acasă după serviciu să facă de mâncare şi să aibă grijă de copii. Pentru oamenii a căror viaţă curge între serviciu, treburi în casă şi nelipsitul televizor, nu există timp pentru informare şi educare, pentru a înţelege lumea în care trăiesc.
"Dar," vine un strigăt din noaptea Internetului, "alternativa este să mp duc să muncesc la ţară până cad lat şi să nu obţin mai nimic. Salariul de la oraş este bun!" Da, aceasta este o alternativă. Mai exact, este alternativa unui individ. O comunitate are şi alte alternative la dispoziţie. În plus, o comunitate care doreşte puterea de a-şi hotărî destinul trebuie să înceapă prin a prelua controlul asupra modului în care îşi câştigă existenţa şi să îşi asume responsabilitatea pentru acest lucru.
Nivelul minim de trai civilizat, independenţa şi puterea
Un individ, acţionând de unul singur, ar fi nevoit să muncească mult prea mult pentru a se întreţine singur, ceea ce face oraşul şi jobul bine plătit locul cel mai potrivit pentru indivizi (presupunând că individul poate obţine jobul bine plătit). Dar un grup de indivizi se poate descurca altfel, în funcţie de numărul membrilor. Acolo unde un individ trebuie să folosească o anumită sumă de bani, o comunitate poate oferi mână de lucru şi suplini cu o sumă mai mică de bani produsele sau serviciile care nu se găsesc la nivel local în scopul asigurării nivelului minim de trai civilizat (NMTC) al fiecărui membru. "Ce e aia," vine o nouă întrebare, "şi de ce ar face comunitatea aşa ceva?" Good point.
Nivelul minim de trai reprezintă o serie de bunuri şi produse de care fiecare persoană are nevoie pentru a putea spune că trăieşte civilizat, în conformitate cu epoca în care ne aflăm. O comunitate care include şi câţiva tâmplari, electricieni, arhitecţi sau ingineri poate să asigure pentru toţi membrii ei locuinţe, apă potabilă, apă caldă, produse de curăţat, mâncare, încălzire, energie electrică, îmbrăcăminte şi veselă. De departe cel mai simplu mod de a aranja lucrurile este ca fiecare membru al comunităţii să lucreze un număr egal de ore pe săptămână în producţia de hrană şi să primească pentru eforturile sale o parte egală din producţia rezultată. Producţia de bunuri se poate regla, după nevoile fiecăruia, prin schimb de produse sau oferirea de timp&efort contra bunuri. Cu cât comunitatea are mai mulţi membrii, cu atât va scădea numărul de ore pe care trebuie să îl muncească fiecare membru în parte.
"Asta sună deja a C.A.P.," se aude de departe. "Am mai auzit chestii din astea pe vremuri şi s-au dovedit idei proaste". Nu chiar. Ceea ce propun eu are o funcţie opusă C.A.P.-ului şi există anumite motive pentru care am ales această soluţie. Scopul C.A.P.-urilor înfiinţate de comunişti (precum şi al sindicatelor) a fost, pur şi simplu, înregimentarea politică a ţăranilor (muncitorilor în cazul sindicatelor), distrugerea lor ca entităţi independente şi transformarea lor în persoane dependente de stat. Scopul asigurării nivelului minim de trai civilizat pentru fiecare membru al comunităţii este câştigarea independenţei economice a comunităţii şi schimbarea relaţiilor dintre aceasta şi restul omenirii.
Principalul motiv pentru care este necesar ca fiecare membru al comunităţii să aibă asigurat NMTC este nevoia de a rezolva una dintre tensiunile interne fundamentale ale oricărei comunităţi: apariţia şi dezvoltarea unei elite economice. Indiferent de sistemul economic folosit de o comunitate, unii oameni se vor dovedi mai pricepuţi la acumularea de bani sau bunuri decât restul. Aceştia se vor constitui, în timp, într-o elită economică şi vor încerca să acapareze cât mai multă putere, inclusiv pe plan politic şi social.
Scopul final al elitelor economice este rearanjarea societăţii pentru maximizarea profiturilor, garantarea profiturilor cu banii comunităţii (socializarea riscurilor - privatizarea profiturilor), şi eliminarea competiţiei. Capitalismul se bazează pe idea că apariţia unei elite economice şi asigurarea libertăţii sale de a face afaceri este în favoarea societăţii, lucru cu care sunt doar în parte de acord. Comunismul a încercat să distrugă şi să împiedice refacerea unei elite economice, însă a eşuat lamentabil, lucru inevitabil atunci când un sistem merge împotriva naturii umane.
Asigurarea nivelului minim de trai civilizat are ca scop fundamental un efect diametral opus: împiedicarea căderii în sărăcie a unei părţi a comunităţii. Orice încercare de a educa o comunitate va eşua dacă o parte dintre membrii săi sunt săraci. Oamenilor săraci nu le pasă de educaţie, iar puţina putere politică pe care o au este întotdeauna de vânzare şi exact acest lucru nu trebuie să se întâmple. În momentul în care puterea politică a membrilor comunităţii este de vânzare, oamenii care constituie elita economică pot începe să îşi transforme avantajul economic în avantaj politic. O comunitate poate fi puternică şi independentă doar dacă membrii săi nu sunt de vânzare, iar membrii săi nu sunt de vânzare pe plan politic decât dacă nu sunt de vânzare nici pe plan economic.
Asigurarea NMTC nu presupune egalitarism, deţinerea proprietăţii în comun sau alte idei de acest gen, ci doar satisfacerea unor anumite nevoi pentru a permite fiecărui membru al comunităţii să se sustragă şantajului economic. Membrii comunităţii care doresc să îşi deschidă propriile afaceri sau să îşi găsească locuri de muncă part- sau full-time, sunt mai mult decât bineveniţi să facă acest lucru, mai ales că se vor bucura de avantajul unei relaţii angajat-angajator de care puţini oameni se bucură. Practic, de vreme ce au deja asigurat nivelul minim de trai civilizat, membrii comunităţii pot spune oricând "la revedere" unui patron sau unui şef care îşi închipuie că e dumnezeu în firmă. Sunt de părere că o societate în care angajaţii nu depind de angajatori ar fi o societate în care oamenii s-ar respecta mai mult unii pe alţii.
Un alt motiv pentru care este mai bine ca membrii comunităţii să se ajute unii pe alţii pentru a-şi asigura NMTC, este prosperitatea locală. Să presupunem că avem o comunitate, undeva, la ţară, ai cărei membrii lucrează la una sau două fabrici şi că în perimetrul comunităţii se află un supermarket deţinut de unul dintre marile reţele de desfacere. Având în vedere că cea mai mare parte din venitul lunar al românilor se duce pe mâncare, rezultă că cea mai mare parte a veniturilor care intră în comunitate iese exact aşa cum a intrat, prin intermediul supermarketului. Aceştia sunt bani care pot fi păstraţi în comunitate dacă mâncarea este crescută local şi nu cumpărată. Banii pot fi depuşi la banca locală, care îi dă mai departe meşteşugarilor sau furnizorilor de servicii locali sub formă de credite cu dobândă mică. Everybody wins.
O comunitate care îşi creşte singură hrana este o comunitate care nu depinde de supermarket, care deţine controlul asupra costurilor de producere a hranei şi care are nevoie de venituri mai mici în bani. Dacă membrii comunităţii au deja asigurate hrana, locuinţele şi hainele prin efortul comun, aceştia îşi pot căuta locuri de muncă mai puţin bine plătite, dar cu program mai flexibil şi mai uşoare din punct de vedere al muncii depuse.
Un individ care doreşte să cumpere şi să mobileze o casă trebuie să pună deoparte câteva zeci de mii de euro sau să facă un împrumut la bancă şi să plătească rate pe următorii 20-30 de ani. Un membru al unei comunităţi care asigură nivelul minim de trai civilizat poate obţine casa doar plătind costul materialelor de construcţie (în mare parte lemn) şi oferindu-se să îi ajute şi el pe ceilalţi membrii ai comunităţii atunci când va fi nevoie. Acelaşi aranjament este valabil pentru mâncare, apă, îmbrăcăminte, veselă sau produse de curăţat.
Rezultatul final al efortului comun este faptul că comunitatea şi membrii săi depind, în principal, de ei înşişi pentru a supravieţui. That is power.
Revoluţia ascunsă – mic ghid practic – partea a I-a
În unele dintre articolele anterioare am vorbit despre schimbarea sistemului politic, despre nevoia de a face acest lucru într-un mod care să asigure o schimbare durabilă şi despre scopul acestei schimbări.
Acum voi încerca să adaug la partea de teorie şi o serie de articole care să acopere o parte dintre aspectele de ordin practic cu privire la societatea în care trăim, la cele în care am putea trăi şi la modul în care se poate construi o nouă societate.
Cea mai mare problemă este, de departe, obişnuinţa care ne face prizonieri ai actualului sistem şi lipsa de timp sau de educaţie sau de informaţii care îi împiedică pe cei cărora sistemul nu le place să se gândească la alternative. Am citit recent, pe un alt blog, un articol din revista "Lumea" care acuza strident Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi o serie de alte instituţii locale şi internaţionale de distrugerea democraţiei la nivel mondial pentru a prelua puterea prin intermediul procesului numit "globalizare".
Internetul este plin de articole de acest fel. Ideea fundamentală a tuturor este că sistemul "pute" şi că diverse instituţii sau persoane sunt de vină pentru acest lucru. Faptul că sistemul a scăpat de sub control, că cetăţenii sunt, în mare parte, de vină că s-a întâmplat acest lucru, şi că aceştia nu fac nimic pentru a îndrepta această situaţie nu pare să îi fi trecut prin minte autorului.
"DAR," vine de departe întrebarea cu care încep şi la care se blochează discuţiile sau gândurile celor care se lovesc de prostie, incompetenţă, rea voinţă sau hoţie, "ce pot eu, ca individ, să fac?" Din păcate, nu cine ştie ce. Tristul adevăr este că, atunci când vine vorba de acţiune, individul nu are multe opţiuni de impact. O celulă sănătoasă aflată în mijlocul unui organism bolnav poate cel mult să rămână sănătoasă şi să supravieţuiască. Pentru schimbare este nevoie de un efort comun şi de o masă critică a cărei putere să facă efortul viabil.
Revoluţia ascunsă – partea I-a
Focurile de pe străzile Teheranului s-au stins, iar fumul s-a risipit. Scânteia a venit din altă parte, a stat puţin şi a plecat iar. Honduras, Pakistan sau Irak sunt ţările în care scânteia a găsit noi vreascuri dornice să o transforme în flacără. Şi cu ce s-au ales oamenii care au luptat împotriva forţelor care impun ordinea în Teheran? Cu ce se vor alege cei care luptă acum pentru libertate în alte ţări şi cei care aşteaptă doar un semn din partea scânteii pentru a se transforma în flăcările viitoare? Cu mai nimic. Dacă au fost norocoşi.
Am evitat pe cât am putut de mult să citesc despre evenimentele din Iran deoarece senzaţia de "déjà vu" era puternică şi deloc plăcută. Mi se părea că ştiu deja cum urmează să se termine şi că nu avea cum să iasă bine nici dacă protestatarii câştigau, nici dacă pierdeau. Până la urmă, se pare că au pierdut şi că acum sunt nevoiţi să suporte răzbunarea regimului pe care l-au sfidat. "Da," se aude un răspuns de departe, "dar ar fi putut câştiga!" Aşa să fie oare? Aş zice că experienţa noastră, în România, ne arată că victoria nu e ceea ce pare la prima vedere. În asemenea revoluţii, moare cine vrea şi câştigă cine trebuie.
Problema fundamentală a revoluţiilor spontane şi vizibile (deşi nu toate revoluţiile care par spontane chiar sunt aşa) este că scânteia aprinde oamenii şi îi cheamă să ardă cu o flacără puternică doar pentru câteva ore sau câteva zile, câteva momente de glorie. Victoria tinde să însemne înlocuirea găştii de la putere cu o altă gaşcă ("who won't carry on so high and steal so much" - H.L.M.), a cărei primă decizie va fi să trimită revoluţionarii acasă pentru a se putea bucura în linişte de puterea câştigată.
Iar găştile noi nici măcar nu sunt întotdeauna diferite de cele vechi. O simplă privire aruncată peste două dintre cele mai faimoase lupte pentru libertate ale lumii ne arată că Bolşevicii ruşi au instaurat un regim care copia absolutismul şi represiunea care caracterizaseră domnia ţarilor, iar lupta coloniilor americane pentru a se separa de coroana britanică a fost urmată de revolte ale fermierilor din Massachusetts şi Pennsylvania, care descoperiseră că oligarhia de la Londra fusese înlocuită cu oligarhia din Boston şi Philadelphia.
Astfel, principalul motiv pentru care revoluţiile victorioase se termină în acest fel nu este faptul că beneficiarii principali ai revoluţiilor complotează pentru a înşela cetăţenii şi a deturna revoluţiile în folosul propriu, ci faptul că oamenii care răspund chemării scânteii nu au o decât o idee vagă despre modul în care funcţionează societatea în care trăiesc, despre ce schimbări doresc să efectueze şi despre modul în care le vor efectua. Practic, cei care vor să pună mâna pe putere sunt cei care nu au folosit niciodată acest tip de putere şi nu ştiu cum puterea se adună, se divide, se păstrează sau se pierde.
"Da," vine un nou răspuns de departe, "dar nu toate revoluţiile eşuează! Noi, românii, am scăpat de dictatura lui Ceauşescu, iar cei care au condus România după 1989, cu toate defectele lor, nu se compară cu Ceauşescu şi comuniştii." Aşa este. Dar revoluţia din 1989 este un eşec dintr-un punct de vedere foarte important: poporul nu a reuşit să obţină un control real asupra conducătorilor săi. Este adevărat că cei care au condus ţara după 1989 nu au fost la fel de răi ca Ceauşescu, însă acest lucru nu se datorează puterii poporului, ci liderilor care au acceptat de bunăvoie anumite limite care le îngrădesc puterea.
Ne putem baza oare pe bunăvoinţa şi sentimentul de datorie faţă de popor al conducătorilor? Ne putem oare baza pe faptul că oamenii care compun instituţiile de stat îşi vor înfrâna pornirea de a abuza de puterea obţinută pentru folosul propriu şi pe socoteala poporului? Până la un punct, da, însă a te baza doar pe caracterul unui om căruia i s-a încredinţat puterea este foarte riscant. Este posibil ca omul care cere voturile cetăţenilor să fie de încredere, dar la fel de posibil este să nu fie. Şi asta fără să mai vorbim de miile de funcţionari publici care sunt numiţi, nu aleşi.
Din acest motiv consider că o revoluţie al cărui rezultat nu este un sistem care să dea puterea cetăţenilor şi care să îi înveţe să o folosească este un simplu reset al sistemului existent şi nu o revoluţie reală.
Note şi observaţii – partea a III-a
Condiţia opusă, cea mai sigură pentru puterea partidelor, este apatia publicului, recunoştinţa pentru favorurile mărunte şi un sentiment puternic şi general de inutilitate a luptei politice. Cu toate acestea, apatia politică, inutilitatea şi recunoştinţa meschină nu sunt naturale. Ceea ce se află în spatele lor nu este "natura umană", ci credinţa cetăţenilor că politica şi guvernul pot face prea puţin pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă; credinţa că cetăţenii nu sunt conduşi de oameni cărora le-au încredinţat puterea lor, ci de circumstanţe şi de "forţe" istorice, de lucruri pe care oamenii nu le pot controla; credinţa că abuzurile de putere şi nedreptăţile sunt cumva inevitabile şi trebuie îndurate pentru că nu pot fi eliminate. - W. Karp
Despre partide
Teoretic, în sistemul democratic de guvernare, puterea stă în mâinile poporului, iar rolul partidelor este de a identifica şi promova persoane capabile de a administra banul public şi de a lua decizii care privesc modul de desfăşurare a vieţii politice, economice şi sociale a ţării. Practic, ştim cu toţii că acest lucru nu se întâmplă, deoarece partidele sunt interesate, în primul rând, de supravieţuirea şi bunăstarea proprie şi, în acest scop, vor promova candidaţi dispuşi să se ocupe de aceste lucruri. Aşa cum se poate vedea în fiecare zi, partidele sunt mai mult decât dispuse să încurajeze corupţia şi iresponsabilitatea diverşilor demnitari.
Este în interesul partidelor să limiteze dezbaterea subiectelor de interes public şi tragerea la răspundere a demnitarilor. Este în interesul partidelor să limiteze înţelegerea modului în care ţara este condusă. Este în interesul partidelor să limiteze participarea la vot prin încurajarea apatiei şi prin concentrarea eforturilor lor asupra părţii needucate, naive sau corupte a electoratului. Într-un cuvânt, este în interesul partidelor să limiteze sau să interzică accesul cetăţenilor la putere.
Spre ghinionul nostru, partidele deţin monopolul asupra vieţii politice din ţară, lucru care le permite să se constituie într-o a doua bază de putere, diferită de cetăţeni, dar mult mai puternică. Un ales trebuie să se supună judecăţii alegătorilor doar o dată la patru ani, însă are de a face cu partidul în fiecare zi. Mai mult, alegătorii pot fi prostiţi, cumpăraţi sau furaţi, însă e mult mai greu să faci aşa ceva partidului. Iar partidul are la dispoziţie mai multe metode decât masa cetăţenilor de a-şi ţine aleşii la respect sau de a neutraliza rebelii sau adversarii. Este de ajuns să ne aducem aminte de faptul că lucrările de modernizare a Bucureştiului au întârziat ani de zile deoarece un partid a decis să lupte cu toate forţele împotriva primarului oraşului.
Sursa puterii partidelor este exact monopolul lor asupra puterii politice. Cetăţenii pot să meargă de la un partid la altul, dar nu pot să evite sistemul pentru că nu există alternative. Monopolul este încurajat de stat şi de magnaţii din mediul de afaceri, care se pot ridica deasupra taxelor impuse de stat şi care preferă să discute direct cu reprezentanţii unui sistem centralizat, şi de liderii confederaţiilor sindicale, care îşi trag puterea din protecţia acordată de stat sistemului sindical. Sistemul de troc bani contra protecţie legislativă este cel în care se află acum România, iar rezultatul său este centralizarea puterii de decizie în mâinile unui grup restrâns de politicieni şi oameni de afaceri.
De asemenea, putem spune că este în interesul partidelor să blocheze orice încercare de reformă a vieţii politice, economice sau sociale. Reformele tind să introducă factori aleatori, lucru care deranjează pe cei ce preferă un sistem predictibil. Lor li se alătură magnaţii care şi-au creat averile în moduri nu foarte cinstite şi care preferă să aibă cât mai puţină competiţie. Mai mult, o mişcare de reformă încununată de succes într-un anumit domeniu poate da cetăţenilor ideea de a extinde reforma şi către alte domenii. Iar mişcările de reformă tind să atragă exact genul de oameni pe care partidele îl evită: oameni inteligenţi şi entuziaşti, care nu sunt interesaţi de păstrarea în viaţă a unui sistem corupt.
Astfel, este în interesul oamenilor corupţi şi nu foarte competenţi, care ajung să populeze partidele, să promoveze oameni la fel de corupţi şi de incompetenţi, dar care au în comun acelaşi lucru: înţeleg sistemul şi se pricep să îl facă să meargă.