Obama has issues
Scott doesn't look Brown
La doar trei săptămâni de la Anul Nou, cetăţenii statului Massachusetts i-au făcut Preşedintelui Obama un cadou de serviciu şi au ales un Republican ca al doilea senator al statului pentru a ocupa locul rămas gol la moartea lui Ted Kennedy, ultimul dintre fraţii Kennedy. Deşi deosebit de banal numitul Scott Brown este un junior în Senatul S.U.A., adică o persoană de mult prea mică importanţă, alegerea lui este motivul pentru care Obama a decis să încerce să reformeze sectorul bancar. Dacă vi se pare că între cele două subiecte nu există vreo legătură, citiţi în continuare.
Preşedinţii Statelor Unite ale Americii, şi nu numai, funcţionează pe bază de „issues”. Fiecare preşedinte îşi găseşte câte un „issue”, o problemă care pare arzătoare, şi se apucă să trudească pentru a-l rezolva. În primul rând poporul trebuie să vadă că preşedintele este un tip harnic şi că nu stă degeaba şi joacă golf toată ziua pe banii contribuabililor. Având în vedere că Dwight Eisenhower a fost un preşedinte extrem de popular în ciuda faptului că juca golf toată ziua, aş zice că preşedinţii ar putea s-o lase mai moale cu „issues”. În al doilea rând, este bine ca un preşedinte să îşi găsească singur „issues”, înainte să îi găsească poporul unul care să fie cu adevărat important pentru marile mase şi periculos pentru soarta politică a preşedintelui.
Însă Barack Obama a decis ca primul „issue” al primului său mandat, adică acel „issue” care urma să îi asigure realegerea, trebuie să fie reforma sistemului de sănătate. Este interesant de remarcat faptul că Obama a preferat să schimbe complet strategia predecesorului său şi să lase deoparte „issues” care ţin de politica externă deşi are două campanii militare pe masa de lucru, plus o potenţială campanie împotriva Iranului. Dar Obama a vrut să facă o impresie diferită, să arate că este un alt tip de preşedinte decât Bush the Younger, aşa că a lăsat-o mai moale cu discursurile despre ameninţarea terorismului şi a lansat un „issue” care ar fi trebuit să dea bine în faţa electoratului democrat.
Reformarea sistemului dinăuntrul său
Reformarea sistemului din interiorul său este o idee... bună, dar nepractică din punctul meu de vedere. Ofer două motive principale:
1 - consumul de energie este prea mare. Reformarea sistemului din interior, presupunând că eşti implicat în el, îmi sună ca o încercare de a devia cursul unui râu începând săpăturile în mijlocul râului. Se consumă energie, în acelaşi timp, pentru a participa la sistem şi pentru a-l modifica încet-încet. Schimbarea în sine oferă o serie mare de factori de care trebuie ţinut cont fără să mai adaugi şi factorii existenţi în interiorul sistemului. În plus, ai toate şansele ca eforturile tale să fie subminate de la un capăt la altul.
2 - validarea sistemului. Vasile Ernu observa excelent că intelectualii care au încercat să schimbe comunismul din interior nu au schimbat nimic. Sistemul s-a folosit de ei pentru a se legitima, i-a mituit cu funcţii şi avantaje şi i-a ţinut departe de puterea reală. Capitalismul a făcut exact acelaşi lucru cu ei. Părerea mea este că e inutil să continuăm în stilul ăsta. Singurul care are de câştigat este sistemul în sine, care are nevoie de o opoziţie oficială, civilizată şi cuminte.
Istoria tinde să se repete
La nici un an de la victoria Democraţilor şi a lui Barack Obama în alegerile din S.U.A., partidul de la putere şi Preşedintele ales se chinuie să adopte un pachet de legi privind serviciile şi asigurările medicale. Senatul S.U.A. se pregăteşte să plece în vacanţa de vară fără să fi închiat negocierile cu privire la aceste legi. Teoretic, Partidul Democrat nu ar trebui să aibă nici o problemă în a adopta respectivul pachet de legi, având în vedere că deţine majoritatea atât în Senat, cât şi în Congress. Practic, o parte din Democraţi şi-au dat mâna cu Republicanii pentru a modifica anumite prevederi ale respectivelor legi. Este aceasta o situaţie nouă? Nici pe departe.
Conform lui Walter Karp, există două precedente:
When the 1936 elections were over, Franklin Roosevelt and his Administration stood at a unique pinnacle of power and promise. The President's victory was so great it overrode all sectional distinctions; in only two of the forty-eight states did he fail to win a plurality of the vote. Moreover, his victory was not a merely personal one. The voters that year sent 331 Democrats to the House of Representatives and 76 Democrats to the Senate, reducing the Republican contingent in the new Congress to an impotent rump. That reform of a broad and democratic kind would soon be forthcoming few people had cause to doubt. Although Roosevelt had offered no detailed program during the course of his campaign, he had expressed Populist sentiments which Americans had not heard in high places in many long years.
What happened shortly after the 1936 elections is well known. The apparently invincible President suddenly found himself blocked at every turn. An overwhelming Democratic majority, seemingly eager to follow his lead, split into warring factions; a coalition of Southern Bourbons and obstructionist Republicans, although numbering together no more than some 130 members, swiftly seized the legislative helm and blocked virtually all further reform. At the very height of its power and prestige, the New Deal came to a dead stop in one of the most remarkable reversals in American history.
Twenty-eight years later, another Democratic President, Lyndon Johnson, won a landslide election victory and found himself with yet another Congress dominated by lopsided Democratic majorities; 295 Democrats in the House, 68 Democrats in the Senate. He, too, had promised broad and sweeping reforms, among them no less a goal than a "war to end poverty" as well as a turning away from distracting foreign entanglements: he would not commit "American boys to fighting a war that I think ought to be fought by the boys of Asia to help protect their own land." Behind the President's evident wish to take care of the "unfinished business of the nation" lay, in fact, a great deal of unfinished business. Since the end of the New Deal in 1937 there had scarcely been a single major reform enacted in twenty-eight years-one-sixth the entire history of this Republic. During that period the Southern Bourbon-Republican coalition, which had arisen phoenix-like in 1937, had dominated Congress. It had frustrated Truman and Kennedy with apparent ease. It had subjected the Eisenhower Administration to the most muted criticism. It had given its full approval to just two major public policies since l938-national defense and a forward foreign policy.
What happened? A few months after the election, Johnson's "Great Society" was deep in an Asian war; after a brief spate of trumpery legislation-the "poverty program," for example-Congress became balky and unmanageable. In 1966, Johnson's great legislative majorities were reduced and the Great Society was dead, the victim of the Vietnam War. Another reform President, another landslide election, another landslide Congress, another stunning reversal.
Atât Franklin D. Roosevelt, cât şi Lyndon B. Johnson au jucat acelaşi rol: preşedinţi aduşi la putere împreună cu partidul din care fac parte pe baza unei platforme reformiste care, odată ajunşi la putere, au devenit, brusc, incapabili să pună în practică reformele promise. Se poate spune că politicienii din S.U.A. au multă experienţă în lucrul cu reforma.
O explicaţie
Cu ocazia publicării versiunii în engleză a propunerii de modificare a sistemului electoral, am decis să ofer o scurtă explicaţie a motivelor care stau în spatele acestei propuneri, a ideilor pe care se bazează.
Principala problemă a actualului sistem electoral este faptul că nevoia de bani şi corupţia merg mână în mână. Orice încercare de a reduce corupţia din sistemul electoral este sortită eşecului dacă costurile campaniilor electorale continuă să rămână mari. Atâta vreme cât partidele au nevoie de bani pentru a încerca să câştige alegerile (şi nu vorbim de sume mici), partidele vor face rost de aceşti bani într-un fel sau altul.
Din acest motiv, unul dintre scopurile sistemului propus este să reducă nevoia de bani în cadrul sistemului electoral prin limitarea posibilităţilor de afişare a materialelor promoţionale, a cantităţii şi importanţei lor.
O a doua problemă a actualului sistem este faptul că partidele tind să îşi ascundă candidaţii în spatele pozelor făcute de profesionişti şi aranjate în Photoshop, a videoclipurilor de 30 de secunde şi a băilor de mulţime atent orchestrate. Acest lucru permite partidelor să promoveze oameni care nu ar trece niciodată testul unei întâlniri libere cu alegătorii, oameni care nu ar putea să convingă alţi oameni de cinstea sau competenţa lor. Prin forţa lucrurilor, aceşti candidaţi sunt nevoiţi să se bazeze pe metode precum asaltul mediatic şi mituirea alegătorilor cu clasicii „mici şi bere" (acum disponibili şi în variantele moderne „telefon mobil cadou" şi „bancnotă de 100 RON"), metode care fac campania irelevantă şi promovează corupţia.
Iar a treia problemă este apatia alegătorilor. Prezenţa scăzută la vot nu are de ce să mire într-o societate în care chiar şi cel mai fraier alegător îşi dă seama că politicienii nu sunt interesaţi decât de bani şi de putere, că îi vor promite orice în campanie şi că nu vor face nimic din ce au promis după alegeri. În plus, reflexul omului supus la o avalanşă de materiale electorale este să se ferească, închizându-şi ochii şi urechile şi refuzând să bage în seamă altceva decât sordidele certuri dintre candidaţi. Şi, astfel, momentul în care cetăţeanul îşi joacă rolul limitat în conducerea satului, oraşului, judeţului sau ţării ajunge să inspire dezgust, teamă sau plictiseală.
Nu e de mirare că am ajuns cum am ajuns ca ţară.
Pentru Cristi şi mulţi alţii ca el
"Ce putem face?" este întrebarea pe care ne-o punem cu toţii, însă nu există decât un singur răspuns: Implică-te acolo unde contează! Democraţia tinde să degenereze în dictatură sau în oligarhie (cum este cazul României) pentru că cetăţenii îşi închipuie că democraţia este un sistem care merge de la sine. Un sistem care nu are nevoie decât de un impuls electoral din patru în patru ani pentru a rezolva toate problemele. Dar este clar că s-a ajuns unde s-a ajuns din cauză că noi, cetăţenii, am permis acest lucru. Atunci când puterea este în mâna poporului, cam tot acolo e şi răspunderea.
Ce se poate face? Soluţii există, însă nu sunt nici simple, nici rapide. Dacă idealul tău este să rezolvi problemele guvernării societăţii între o bere cu prietenii şi un comentariu pe un blog, atunci mai bine uită de toată chestia asta. Pentru ca lucrurile să meargă mai bine este necesar ca întreg sistemul de relaţii dintre alegători şi aleşi să se schimbe. Alegătorii trebuie să aibă o plajă mai mare de candidaţi dintre care să aleagă (adică nişte alternative reale la obosiţii de partid şi de stat).
De asemenea, alegătorii trebuie să aibă la dispoziţie o procedură rapidă de îndepărtare din funcţie a unui ales prea corupt sau incompetent. Influenţa nefastă şi exagerată a partidelor şi a finanţatorilor partidelor trebuie atenuată sau eliminată. Dacă sistemul cu care ne luptăm este prea mare, trebuie spart în bucăţi care pot fi izolate şi modificate.
Corupţia nu o să dispară niciodată de tot, dar un anumit nivel de corupţie discretă poate fi tolerat, atâta vreme cât guvernul îşi face treaba. Pentru incompetenţă nu există scuze. Partea mai grea o sa fie găsirea de oameni civilizaţi şi de bun simţ dispuşi să treacă prin circul electoral pentru a ajunge în funcţii în care pot face treabă. Însă, pe măsură ce circul este adus sub control, se vor găsi şi asemenea oameni.
Dar nimic din toate astea nu o să se întâmple de la sine. Your call.
Poţi să începi de aici.