Revoluţia ascunsă – mic ghid practic – partea a V-a
Principalele scopuri ale unui sistem economic construit pentru a deservi o comunitate care se doreşte independentă ar trebui să fie supravieţuirea comunităţii în caz de criză, asigurarea nivelului minim de trai civilizat (NMTC), atât în vreme de criză cât şi în timpuri normale, şi facilitarea saltului către prosperitate, atunci când timpurile o permit. Din acest motiv, consider că economia comunităţii ar trebui împărţită în două: un strat de bază şi o suprastructură. Fiecare dintre cele două straturi joacă un rol specific în viaţa comunităţii.
Sistemul economic mondial nu are cum să evite repetarea periodică a crizelor de tipul celei în care ne aflăm acum. Chiar dacă o criză duce la implementarea unor reglementări dure, chiar dacă un set de lideri jură că vor avea grijă ca asemenea lucruri să nu se mai întâmple, aşa cum face Sarkozy, timpul şterge amintirile crizei. Dorinţa de câştiguri din ce în ce mai mari duce la relaxarea, abrogarea sau încălcarea reglementărilor cu permisiunea organelor de control, iar noii lideri vor declara că este important ca oamenii de afaceri să aibă mână liberă pentru a produce prosperitate. Şi totul se va repeta pentru că omenirea are un talent aparte de a nu învăţa nimic din greşelile sale.
Plan al unei comunităţi (de pe blogul Sandy Bar Ranch)
Pornind de la aceste idei, am ajuns la concluzia că sistemul economic al comunităţii independente trebuie construit în aşa fel încât să ferească comunitatea de efectele crizelor fără a o împiedica să profite de perioadele de prosperitate. De vreme ce avem de a face cu două scopuri diferite, am considerat necesar să împart sistemul economic în două straturi care să se adreseze fiecărui scop în parte.
Stratul de bază al comunităţii este format din activităţile descrise în articolul „Revoluţia ascunsă – mic ghid practic – partea a III-a”. Scopul său este de a asigura un nivel minim de trai civilizat (NMTC) pentru toţi membrii comunităţii, indiferent de starea economiei mondiale. Deoarece crizele sistemului economic internaţional tind să aibă cauze financiare, stratul economic de bază al comunităţii nu are o componentă financiară, nu are ca scop generarea de profit şi se bazează strict pe producerea unor bunuri şi asigurarea unor servicii la nivel local, cu mijloace locale. Acest strat este sub controlul comunităţii şi implică efortul fiecărui membru.
Cel de-al doilea strat economic este cel privat, în cadrul căruia fiecare membru al comunităţii care doreşte să desfăşoare o activitate aducătoare de profit este liber să o facă. Presupun că majoritatea membrilor comunităţii nu se vor mulţumi cu NMTC şi nici cu cantitatea relativ redusă de activitate pe care acesta o implică, motiv pentru care vor dori să îşi deschidă propriile afaceri sau să se angajeze. Activitatea pe care o desfăşoară şi veniturile pe care le obţin nu privesc comunitatea.
O problemă a acestui sistem este nevoia de a întreţine un sistem non-financiar şi non-profit, adică infrastructura care face posibil nivelul minim de trai civilizat. În general, infrastructura se întreţine din taxe, însă membrii comunităţii care aleg să se mulţumească cu NMTC nu vor avea bani să plătească taxe. Posibilele soluţii la această problemă sunt crearea unui al treilea strat economic, al cărui scop să fie acoperirea cheltuielilor comunităţii, sau implementarea unei taxe locale în bani şi/sau muncă.
Revoluţia ascunsă – mic ghid practic – partea a IV-a
Education [is what enables] every man to judge for himself what secures or endangers his freedom - Thomas Jefferson
Unul dintre cele mai importante lucruri pe care o comunitate le poate face este să îşi educe copiii corect (evident, acest lucru depinde, în mare parte, de efortul personal al fiecărui individ, însă eu prefer să discut aceste subiecte la nivel de comunitate; ce face fiecare individ în casa lui sau a ei nu este treaba mea). Educaţia este modul în care comunitatea se asigură că ideile sale fundamentale, modul în care aceasta percepe lumea înconjurătoare şi relaţiile sale cu aceasta, relaţiile interne dintre membrii săi şi instituţiile locale sunt trecute mai departe unei noi generaţii. Se poate spune că educaţia este modul în care comunitatea, o entitate abstractă, se perpetuează în mintea fiecărui nou membru. Din acest motiv, educaţia este un lucru prea important pentru a fi lăsat la îndemâna Guvernului sau a instituţiilor de stat.
Problema educaţiei este faptul că implică o anume doză de onestitate, atât la nivel personal, cât şi la nivel de societate. Confruntat cu întrebările unui copil care nu înţelege încă relaţiile de putere, compromisurile şi consecinţele deciziilor din această lume, părinţii ale, de cele mai multe ori, să ascundă adevărul care nu place, nu convine sau este, pur şi simplu, insuportabil.
Evident, există şi frica de consecinţele personale şi sociale ale adevărului. Pe plan personal există frica de momentul în care copilul îşi poate pierde respectul faţă de părinţii săi ca urmare a unei evaluări corecte a vieţii duse de părinţi. Pe plan social există frica de onestitatea copiilor, care pot da la iveală ceea ce adulţi îşi spun unul altuia în particular despre alţi adulţi. Într-o societate în care lipsa de onestitate în raporturile inter-umane este liantul care ţine toată şandramaua în picioare, nu e de mirare că părinţii îşi prostesc copiii.
În plus, onestitatea poartă cu ea un preţ pe care oamenii fie nu vor, fie nu îşi permit să îl plătească (este cineva dispus să le spună în faţa rudelor, vecinilor sau colegilor de serviciu ce gândeşte despre ei? este cineva dispus să suporte onestitatea celorlalţi?). Adevărul pare să îşi aibă locul şi timpul său în vieţile noastre. Cel mai simplu mod de a intra în bucluc pare să fie folosirea adevărului acolo unde... nu este cazul, pentru că adevărul impune acţiune şi decizii. Acum ceva timp era cât pe aici să mă cert cu un prieten deoarece mi-a spus că nu mai este interesat să caute adevărul pentru că oricum nu poate sau nu este dispus să facă nimic. Mai târziu mi-am dat seama că nu pot să îi port pică pentru asta.
De aceea mi se pare important ca măcar comunitatea de care discut aici să facă o întoarcere de 180 de grade şi să privească în faţă adevărul despre lume şi despre ea însăşi. Şi ca membrii ei să îşi crească copiii fără să îi prostească. Copiilor trebuie să li se explice că sunt fiinţe libere (pe cât de libere pot să fie fiinţele umane pe lumea asta) şi că cel mai important lucru pentru ei este să înţeleagă ce le poate întări libertatea şi ce le-o poate îngrădi. Pentru ca o comunitate de oameni care se vor liberi să poată supravieţui, copiii trebuie să înveţe ce îi face liberi şi cum să păstreze aceste lucruri.
O comunitate ai cărei membrii îşi câştigă existenţa fără patroni, nu are nevoie să îşi crească copiii pentru a deveni "angajaţi-consumatori", două cuvinte care au ajuns să definească în mod trist vieţile atâtor oameni. Ceea ce le trebuie copiilor şi ceea ce comunitatea poate furniza într-un cadru mai puţin formal decât şcoala obligatorie, este o educaţie temeinică în literatură, muzică şi arte plastice pentru a le deschide copiilor ochii către frumuseţe. De asemenea, comunitatea trebuie să ofere, din proprie iniţiativă, lecţii de istorie (marele laborator politic, economic şi social) care să îi înveţe pe copiii ce au făcut oamenii de-a lungul timpului şi care au fost efectele deciziilor lor.
Istorie sau literatură?
Evident, copiii vor trebui să înveţe să participe în procesul de obţinere a hranei. De asemenea, vor fi încurajaţi să înveţe un meşteşug şi, eventual, să îşi pornească o afacere în cadrul comunităţii. Teoretic, comunitatea ar trebui să îşi analizeze nevoile şi să le satisfacă folosindu-se în primul rând de membrii săi. Practic, nu consider că este corect ca copiii membrilor comunităţii să fie crescuţi pentru a juca un anume rol. Copiilor trebuie să li se permită să îşi dea seama ce vor (una dintre principalele probleme ale sistemului naţional de educaţie) şi să fie ajutaţi să îşi realizeze dorinţele.
Vor exista şi oameni care nu vor fi mulţumiţi de stilul de viaţă al comunităţii şi care vor dori să plece. Acesta este un risc pe care comunitatea nu are altă opţiune decât să şi-l asume. Membrii nu pot fi ţinuţi cu forţa. Părerea mea este că numărul celor care vor pleca nu are cum să fie mare, decât în cazul în care comunitatea se dovedeşte un eşec. Este posibil să mă înşel şi este posibil ca generaţiile viitoare să aibă o dorinţă arzătoare de a sta la bloc, în oraşe poluate, şi de a munci 11 luni şi ceva pe an, în loc să stea la ţară şi să muncească câteva luni pe an. Mie mi se pare o alegere foarte simplă, dar nu e obligatoriu ca toată lumea să gândească ca mine.
Revoluţia ascunsă – mic ghid practic – partea a II-a
In the beginning, the community was a formless void and darkness covered the face of the village... (Genesis 1.1)
Acum ceva timp discutam cu o prietenă foarte scârbită de România (şi, în special de traficul din Bucureşti) şi nu m-am putut abţine să nu menţionez că există soluţii şi că o educaţie diferită ar fi de ajuns, dar că Bucureştiul nu este locul potrivit pentru aşa ceva. Răspunsul ei, contrariat, a fost că Bucureştiul este locul cu multe şcoli şi cu mulţi tineri. Din nefericire, Bucureştiul nu este nici pe departe locul de unde revoluţia ascunsă ar putea să înceapă pentru simplul fapt că este un oraş.
Pentru a putea porni o revoluţie, pentru a putea efectua anumite schimbări, revoluţionarii (god, cuvântul ăsta sună groaznic de pompos în epoca în care trăim) trebuie să pună mâna pe puterea politică, iar oraşele sunt locuri unde puterea politică a atras deja o birocraţie sau un despotism local care acţionează mână în mână cu unii membrii ai comunităţii de afaceri şi cu politicienii de la nivel central. Într-un asemenea loc, jocurile sunt deja făcute din punct de vedere politic şi economic. Şi atunci unde plantăm steagul? (Para plantar la bandera con la luz de tu sonrisa)
Un punct de pornire bun: un sat sau o comună ar fi de ajuns. Eu, personal, nu sunt expert în revoluţii, iar sistemul trebuie testat, ceea ce înseamnă că este de preferat o comunitate mică, cu care s-ar putea colabora mai uşor. Nivelul economic al comunităţii respective este şi el important. O comunitate prosperă nu va fi foarte interesată de o revoluţie. O comunitate săracă va dori întâi bani şi are mari şanse să conţină un procent relativ mare de oameni needucaţi şi/sau alcoolici.
Un punct de pornire ideal: "designer community". Adică pornire de la zero, cu un loc liber şi cu o comunitate de oameni deja convinşi. Idealul fiecărui Che Guevara de cafenea (sau cu blog).
Prioritatea zero pentru noua comunitate este asigurarea hranei deoarece hrana şi modul în care este obţinută sunt două dintre punctele cheie ale întregului plan. În cazul în care se alege o comunitate deja formată, respectiva comunitate poate fi educată prin exemplu direct despre modurile în care se poate obţine mai multă hrană cu mai puţină muncă.
În cazul în care se alege pornirea de la zero, viitoarea comunitate se poate împărţi în echipe care să pregătească terenul cu rândul şi să înceapă să planteze viitoarea sursă de hrană. Este foarte probabil că o comunitate nouă nu va putea deveni self-sustainable din punct de vedere al hranei de la bun început, deşi acest lucru depinde de numărul de persoane care o compun.
Următorul pas este ca un grup de "revoluţionari" să candideze şi să obţină postul de primar şi cât mai multe posturi în consiliul local (un primar nu poate conduce dacă consiliul local îi este ostil).
Varianta bună: O comunitate deja formată nu va privi cu ochi buni un grup de străini care doresc să fie aleşi în administraţia locală. Cel mai probabil, "revoluţionarii" vor fi nevoiţi să ducă o luptă de durată pentru a atinge ţinta finală: postul de primar şi o majoritate în consiliul local.
Varianta ideală: Ţinta finală atinsă foarte rapid sau "designer community", ai cărei aleşi vor fi oricum "revoluţionari".
Principalul rol al primarului depinde de tipul de comunitate. Într-o comunitate deja formată, primarul şi consilierii vor începe educarea oamenilor în exercitarea directă a puterii prin organizarea de... să le zicem adunări săteşti. O adunare sătească este o adunare a comunităţii în cursul căreia primarul va prezenta un raport al activităţii sale, va expune principalele probleme cu care se confruntă comunitatea şi va încuraja membrii comunităţii să îşi exprime propriile lor probleme sau proiecte edilitare, economice sau politice.
Practic, scopul adunării este de a-i obişnui pe membrii comunităţii să fie informaţi cu privire la starea comunităţii din care fac parte, să îşi exprime părerile asupra a diverse lucruri şi să încerce să găsească soluţii la problemele apărute. Primarul poate forma grupuri de localnici pentru a le da ca sarcină rezolvarea sau studierea diverselor probleme care nu depăşesc cunoştinţele sau abilităţile membrilor grupurilor.
În "designer community", rolul aleşilor este să înveţe să conducă împreună cu comunitatea.
Revoluţia ascunsă – mic ghid practic – partea a I-a
În unele dintre articolele anterioare am vorbit despre schimbarea sistemului politic, despre nevoia de a face acest lucru într-un mod care să asigure o schimbare durabilă şi despre scopul acestei schimbări.
Acum voi încerca să adaug la partea de teorie şi o serie de articole care să acopere o parte dintre aspectele de ordin practic cu privire la societatea în care trăim, la cele în care am putea trăi şi la modul în care se poate construi o nouă societate.
Cea mai mare problemă este, de departe, obişnuinţa care ne face prizonieri ai actualului sistem şi lipsa de timp sau de educaţie sau de informaţii care îi împiedică pe cei cărora sistemul nu le place să se gândească la alternative. Am citit recent, pe un alt blog, un articol din revista "Lumea" care acuza strident Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi o serie de alte instituţii locale şi internaţionale de distrugerea democraţiei la nivel mondial pentru a prelua puterea prin intermediul procesului numit "globalizare".
Internetul este plin de articole de acest fel. Ideea fundamentală a tuturor este că sistemul "pute" şi că diverse instituţii sau persoane sunt de vină pentru acest lucru. Faptul că sistemul a scăpat de sub control, că cetăţenii sunt, în mare parte, de vină că s-a întâmplat acest lucru, şi că aceştia nu fac nimic pentru a îndrepta această situaţie nu pare să îi fi trecut prin minte autorului.
"DAR," vine de departe întrebarea cu care încep şi la care se blochează discuţiile sau gândurile celor care se lovesc de prostie, incompetenţă, rea voinţă sau hoţie, "ce pot eu, ca individ, să fac?" Din păcate, nu cine ştie ce. Tristul adevăr este că, atunci când vine vorba de acţiune, individul nu are multe opţiuni de impact. O celulă sănătoasă aflată în mijlocul unui organism bolnav poate cel mult să rămână sănătoasă şi să supravieţuiască. Pentru schimbare este nevoie de un efort comun şi de o masă critică a cărei putere să facă efortul viabil.