nePOLITICos Despre viaţa cetăţii şi a lumii

12Feb/112

Cred că am mai văzut comedia asta

Artificii pe cer. Bucurie mare. Oamenii se iau în braţe şi cântă. Mubarak stă la soare la Sharm el-Sheik şi îşi numără miliardele. Tunisienii şi-au trimis preşedintele la plimbare. Algerienii s-au adunat la protest. În Arabia Saudită se organizează un partid politic. Autorităţile iordaniene se chinuie să rămână cu un pas înaintea unor „elemente” care doresc să organizeze nişte proteste.

Ca mulţi alţii, am urmărit situaţia din Egipt pe Internet. Se pare că folosirea blogurilor, a serviciului de mesagerie Twitter şi a Facebook a devenit obligatorie pentru orice revoluţie cu ştaif. Trăim într-o epocă în care intratul cu tancul pe poarta palatului prezidenţial nu se poate compara cu nişte hot blogging în direct de la locul faptei. Sau, mai exact, de la locul nefaptei deoarece faptele se produc acolo unde nu calcă bloggers şi twits. Prezenţa pe reţelele de socializare a ajuns un fel act care conferă legitimitate unei revoluţii. Dacă chemi oameni la miting cu FB-ul, eşti, ipso facto, un revoluţionar.

BBC-ul a publicat o hartă interactivă a pieţei din Cairo în care s-au strâns nişte oameni care au refuzat să mai plece. Şi toată lumea a căzut de acord că în Egipt a avut loc o revoluţie şi că vox dei s-a făcut auzită prin sistemul de amplificare Vox Populi. Aşa să fie oare?

Răspunsul scurt este „nu”. Răspunsul lung este că unul dintre pilonii puterii lui Mubarak este şi a fost armata, care în acea parte de lume tinde să ţină poporul la respect şi întreaga şandrama economico-politică în viaţă. Motiv pentru care Mubarak a contat pe armată să le explice bloggerilor „the facts of life” atunci când poliţia s-a dovedit depăşită de situaţie. Numai că, de data asta, armata egipteană a zis pas şi a decis să nu intervină. Mai exact, a decis să nu intervină aşa cum dorea Mubarak pentru că sunt convins că armata ar fi intervenit dacă situaţia scăpa de sub control, adică dacă poporul chiar se obrăznicea într-atât încât să organizeze o revoluţie reală.

Armata egipteană colaborează cu armata S.U.A. de peste 30 de ani, de când S.U.A. a început să furnizeze ajutor militar Egiptului şi a devenit tătucul armatei locale. Corpul ofiţeresc egiptean este compus din oameni care au fost selectaţi, pregătiţi şi educaţi de către U.S. Army, iar o parte din ei sunt, mai mult ca sigur, pe ştatul de plată al C.I.A. sau N.S.A.  aşa că putem trage concluzia că ordinul de a-l refuza pe Mubarak nu a fost ideea localnicilor. Singura revoluţie care a avut loc în Egipt a constat în refuzul S.U.A. de a-l susţine pe Mubarak după ce a fost trepăduşul Washingtonului timp de 30 de ani.

13Sep/100

Clopotele bat pentru Pakistan

Pakistanul a devenit o ţară care nu ar trebui scăpată din ochi. Începând cu 31 iulie, inundaţii de o amploare nemaivăzută au distrus infrastructura, bunurile, oraşele şi recoltele din câteva provincii. Câteva milioane de oameni trăiesc în corturi (mulţi dintre ei nu au nici corturi), oameni care au pierdut tot ce aveau. Calamităţile de o asemenea amploare tind să aibă efecte sociale, economice şi politice extrem de puternice. Aş fi foarte surprins dacă Pakistanul nu va avea parte în următorii ani de o revoluţie sau de un război.

Tabără de refugiaţi în Sukkur. Copyright AFP.

22Jun/103

După 20 de ani de libertate

Se poate spune că criza economică a pus capăt mulţumirii absurde care a dominat societatea română în ultimii ani, în care goana după bani a distrus structura ciudată de valori moştenită din perioada comunistă şi modificată în sărăcia şi dezamăgirea anilor '90 pentru a o înlocui cu o fantastică lăcomie. Sub impactul dispariţiei bonusurilor, măririlor de salarii şi, până la urmă, a locurilor de muncă, societatea română s-a văzut nevoită să privească din nou în ochi sistemul politic pe care l-a tolerat fără mari probleme atâta vreme cât o parte a populaţiei avea destui bani pentru shopping. Evident, priveliştea sistemului politic nu este una plăcută.

La 20 de ani de la Revoluţia din 1989, România are, în mare parte, acelaşi sistem politic ca şi pe vremea comunismului. Ţara continuă să fie condusă de un grup restrâns de oameni care controlează cea mai mare parte a vieţii politice şi o parte a vieţii economice şi care acţionează în folosul propriu, în timp ce restul ţării este lăsat să se descurce cum poate. Este adevărat că acest sistem a trecut prin schimbări majore pe anumite planuri, dar trebuie subliniat că modul fundamental de funcţionare a rămas acelaşi. O gaşcă de politicieni şi oameni de afaceri, nereprezentativă şi ruptă de restul populaţiei, coruptă şi clientelară, continuă să facă jocurile, având ca scop principal propria supravieţuire şi îmbogăţire.

Şi cum ar putea fi altfel? Oamenii care au creat şi care populează acest sistem sunt cei formaţi în perioada comunistă şi care, după Revoluţie, au construit din reflex singurul tip de sistem în care ştiau să funcţioneze şi în care erau relevanţi. Din acest punct de vedere, trăsăturile strâmbe ale „democraţiei” române sunt perfect explicabile: un sistem bazat pe partide fără ideologii, dominat de personalităţi care trag după ele partide pline de nulităţi, corupţia şi clientelismul care protejează mediocrităţile şi interesele, apatia şi ignoranţa electoratului care visează aiurea la un nou Vlad Ţepeş.

Şi, pentru că sistemul nu poate supravieţui fără aceste trăsături fundamentale, ele nu au cum să dispară în timpul crizei economice. Este inutil să ne aşteptăm la competenţă din partea Guvernului, Preşedintelui sau Parlamentului deoarece competenţa contravine legilor sistemului actual. Competenţa este duşmanul politicienilor care au ajuns la putere îngrădind opţiunile unui electorat ignorant. Cooperarea pentru binele ţării este inacceptabilă pentru găştile rivale de politicieni şi oameni de afaceri care se luptă din patru în patru ani pentru a ajunge în poziţia de a jefui banul public şi resursele ţării.

De ce ne-ar mira că, atunci când a venit momentul deciziilor dureroase şi nepopulare, cei care suferă sunt tot fraierii de la baza societăţii şi nu rechinii care prăduiesc bugetul cu firme căpuşă şi contracte preferenţiale, deoarece supravieţuirea rechinilor şi a sistemului este mai importantă decât supravieţuirea populaţiei. Pe de altă parte, fraierii respectivi sunt cei care susţin şi legitimizează sistemul cu voturile lor. Răsplata pentru aceste voturi va fi o economie convalescentă pe termen mediu (cel puţin), dar nişte rechini sănătoşi.

Rezultatul previzibil al aventurii României pe tărâmul crizei economice va fi sporirea controlului statului asupra economiei, menţinerea prestigiului României de ţară guvernată de hoţi şi incompetenţi şi locul fruntaş pe care îl ocupăm în clasamentul celor mai slab dezvoltate ţări din Europa. După 20 de ani de libertate, suntem exact acolo unde am fost întotdeauna, în ţara furtului căciulii şi a ciclului etern al morţii caprei vecinului. Şi aici vom rămâne până când vom scăpa de găştile de la putere şi de sistemul bazat pe interesul propriu şi pe termen scurt al unui grup restrâns de oameni corupţi.

14Nov/090

Mişcarea de centralizare a anilor 1930

Henry C.K. Liu, analist independent din Asia, publică pe site-ul său o serie de articole sub titlul "The Socialist Revolution Started 90 Years Ago in China". Câteva paragrafe interesante mi-au atras atenţia deoarece nu m-am gândit până acum să privesc sistemele economice folosite de către S.U.A., Germania şi U.R.S.S. (principalii actori ai celui de-al Doilea Război Mondial) în anii '30 ai secolului trecut ca fiind foarte similare în anumite privinţe:

Starting from 1928, the Soviet economy was put under a system of central planning whereby all modes of production were socialized and foreign trade de-emphasized in favor of a largely autarkic system of domestic demand and supply. The success of the autarkic approach in the USSR induced the Third Reich to adopt it in 1933 for Germany.

The irony was that both Soviet and Nazi central planning adopted much of the effective techniques of successful US experience in corporate planning in the era of big trusts. By 1904, 318 trusts controlled about two-fifths of US manufacturing output, not counting powerful trusts in non-manufacturing sectors such as railroads, local transit, and banking [...]

2Nov/0912

Devalorizarea revoluţiei

Discutam astăzi cu un amic despre schimbările de mentalitate care au loc de la o generaţie la alta şi deplângeam împreună (okay, nu mai ţin minte dacă el deplângea, dar eu sigur am făcut asta) faptul că "tineretului din ziua de azi" (adicătelea cei sub 25 de ani) îi este vândută idea de revoltă, de rebeliune, fără cauză şi fără scop. O fi sunat bine pentru James Dean să fie rebel fără cauză, dar este o idee foarte proastă.

În primul rând că o asemenea atitudine devalorizează idea de revoluţie. Cum să mai faci o revoluţie pe bune? Cum să le mai explici oamenilor că e nevoie de schimbare când e de ajuns să îţi tragi un tricou pe cap şi să îţi laşi blugii mai jos ca să fi... rebel. Revoluţia este un mijloc, nu un scop.

În al doilea rând, acest soi de revoluţie trendy, la mişto, a reuşit să înlocuiască conformitatea pozitivă (să-i zicem), cu un soi de conformitate negativă (să-i zicem). Practic, în loc să avem o masă de tineri care zic "Da, mamă." sau "Da, tată" pentru că "aşa trebuie", avem o masă de tineri care zic "NU, &X#%(=!" tot pentru că "aşa trebuie." Rebeliunea şi nonconformismul nu sunt pentru toată lumea.

Sunt un rebel elitist.