Smells like WWI
Vă mai aduceţi aminte de la ora de istorie (sau, mai nou, din documentarele de pe Descopery) acea veche politică de alianţe care se presupunea la începutul anilor 1900 că va împiedica un nou război? Vă aduceţi aminte că, de fapt, politica de alianţe şi de garanţii nu a făcut altceva decât să transforme o ceartă dintre Franţa şi Germania într-un ditamai războiul?
Dacă vă aduceţi aminte, atunci o să vă placă recenta declaraţie a Primului Ministru al R.P. Chineză, Wen Jiabao. Conform presei chineze şi pakistaneze, Jiabao a avertizat S.U.A. că orice atac asupra Pakistanului va fi interpretat ca un atac asupra R.P. Chineză. Declaraţia a fost făcută în cadrul unei întâlniri dintre premierii celor două ţări, iar Ministrul de Externe al Chinei a ţinut să o aducă la cunoştinţa autorităţilor S.U.A.
De asemenea, Primul Ministru Jiabao a anunţat că R.P. Chineză va acorda tot sprijinul de care Pakistanul are nevoie. Mai exact, sprijinul respectiv înseamnă avioane de vânătoare (inclusiv tehnologie stealth) şi accelerarea programului de construcţie a unui satelit pakistanez în China. Drept răspuns, partea pakistaneză a declarat că intenţionează să îşi revizuiască programul de colaborare cu S.U.A. în domeniul anti-terorismului.
Let's party like it's 1914!
Cică ar fi murit Bin Laden
Din câte spune presa internaţională, Bin Laden ar fi sărbătorit finalul zilei de 1 mai şi începutul zilei de 2 mai cu o petrecere cu artificii la vila sa somptuoasă de lângă Islamabad. Printre invitaţi s-au aflat diverşi luptători pentru libertate şi trupe speciale, cu toţii bine dotaţi cu artificii. Trei elicoptere militare au oferit un spectacol acrobatic, unul dintre ele fiind chiar nevoit să aterizeze pe nepregătite într-un câmp. Către finalul petrecerii, Bin Laden a trecut în paradisul lui Allah, unde îl aşteaptă fie fecioare, fie stafide, în funcţie de interpretarea textului original.
Nu am nici o îndoială că ştirea morţii lui Bin Laden, în caz că se dovedeşte a fi adevărată, a fost primită cu nespusă uşurare şi încântare de către membrii Partidului Democrat din S.U.A. deoarece acum au o armă excelentă cu care să îşi zdrobească rivalii în campania electorală care se apropie. Obama se poate declara de pe acum Pakistanicus sau Terroristicus şi îşi poate organiza un triumf pe Pennsylvania Avenue. Ar fi interesant să îl vedem defilând într-un car de luptă, de care a fost agăţată cu o pungă conţinând rămăşiţele lui Bin Laden, şi strigând: „Sunt mai bun decât Bush, măi! Yeeeeeeah!”
Singura problemă este că, de fapt, Bin Laden a câştigat în felul său. Dacă Osama ar fi fost capturat sau omorât la scurt timp după evenimentele din 11 septembrie 2001, asta ar fi reprezentat un triumf pentru S.U.A. Acum, la 10 ani de la aceste evenimente, după ce au murit mii de soldaţi în Afganistan şi Irak, după ce au murit mult mai multe mii de civili în cele două ţări şi după ce au fost aruncate miliarde pe apa sâmbetei, nu prea mai este atât de important faptul că a murit un om a cărui valoare este mai mult simbolică.
Mai mult, moartea lui Bin Laden nu rezolvă nimic. S.U.A. şi aliaţii săi continuă să fie implicaţi într-o campanie lungă şi grea într-o zonă a globului care se duce naibii pe zi ce trece. Faptul că Bin Laden a fost omorât într-o vilă construită la comandă în 2005, aflată lângă o academie militară pakistaneză, la două ore cu maşina de Islamabad nu o să fie trecut cu vederea de către puterile internaţionale. India a reacţionat imediat, aşa cum era de aşteptat, subliniind faptul că Pakistanul joacă de partea teroriştilor. Cererile autorităţilor pakistaneze ca S.U.A. să limiteze operaţiunile trupelor speciale şi a aparatelor de vânătoare fără pilot vor fi interpretate ca o încercare de a proteja terorişti (lucru care poate fi foarte adevărat).
Pakistanul este acum veriga slabă. Guvernul său este discreditat în ochii S.U.A. & co., iar situaţia din ţară este deosebit de fragilă. Nu cred ca are rost să mai spun că este în interesul Talibanilor şi al grupărilor pakistaneze anti-S.U.A./anti-India ca ţara să intre în haos decât să intre pe mâna unei facţiuni pro-S.U.A., iar S.U.A. nu pare să îşi permită în momentul acesta să jongleze şi cu un Pakistan în război civil sau în curs de dezintegrare. În fine. Să vedem ce urmează.
Facem parte dintr-o mafie
În numele petrolului, popularităţii politice şi altor interese militar-industriale un grup de ţări s-au adunat şi au decis că este cazul ca Muammar Gaddafi să se întoarcă la tribul de unde a venit. În locul lui va veni la putere o gaşcă pestriţă de „rebeli”. Evident, gaşca va fi condusă de cine trebuie, nu de cine se nimereşte. Un bun exemplu în acest sens este unul dintre liderii ei, un anume Khalifa Hifter, fost ofiţer libian, care şi-a petrecut ultimii 20 de ani în S.U.A., locuind la câţia kilometi de sediul C.I.A. din Langley, Virginia. Ar fi putut măcar să fie mai subtili.
Intervenţia N.A.T.O. în Libia este acoperită din punct de vedere legal de decizia Ligii Arabe de a cere impunerea unei zone de interdicţie aeriană. Practic, aşa cum scrie ziaristul Pepe Escobar, Arabia Saudită şi amicii ei din GCC, au făcut o înţelegere cu S.U.A. prin care „Vestul” poate să invadeze Libia şi să ocupe câmpurile petroliere, iar Arabia Saudită poate să reprime în linişte revolta şiită din Bahrain (şi orice posibilă revoltă asemănătoare în propriul teritoriu).
Putem spune că am intrat într-o nouă eră, cea în care N.A.T.O. găseşte de cuviinţă să garanteze orice guvern prieten împotriva propriei sale populaţii şi să înlăture orice regim neprieten. Adică un fel de mafie internaţională care cere taxă de protecţie.
Cred că am mai văzut comedia asta
Artificii pe cer. Bucurie mare. Oamenii se iau în braţe şi cântă. Mubarak stă la soare la Sharm el-Sheik şi îşi numără miliardele. Tunisienii şi-au trimis preşedintele la plimbare. Algerienii s-au adunat la protest. În Arabia Saudită se organizează un partid politic. Autorităţile iordaniene se chinuie să rămână cu un pas înaintea unor „elemente” care doresc să organizeze nişte proteste.
Ca mulţi alţii, am urmărit situaţia din Egipt pe Internet. Se pare că folosirea blogurilor, a serviciului de mesagerie Twitter şi a Facebook a devenit obligatorie pentru orice revoluţie cu ştaif. Trăim într-o epocă în care intratul cu tancul pe poarta palatului prezidenţial nu se poate compara cu nişte hot blogging în direct de la locul faptei. Sau, mai exact, de la locul nefaptei deoarece faptele se produc acolo unde nu calcă bloggers şi twits. Prezenţa pe reţelele de socializare a ajuns un fel act care conferă legitimitate unei revoluţii. Dacă chemi oameni la miting cu FB-ul, eşti, ipso facto, un revoluţionar.
BBC-ul a publicat o hartă interactivă a pieţei din Cairo în care s-au strâns nişte oameni care au refuzat să mai plece. Şi toată lumea a căzut de acord că în Egipt a avut loc o revoluţie şi că vox dei s-a făcut auzită prin sistemul de amplificare Vox Populi. Aşa să fie oare?
Răspunsul scurt este „nu”. Răspunsul lung este că unul dintre pilonii puterii lui Mubarak este şi a fost armata, care în acea parte de lume tinde să ţină poporul la respect şi întreaga şandrama economico-politică în viaţă. Motiv pentru care Mubarak a contat pe armată să le explice bloggerilor „the facts of life” atunci când poliţia s-a dovedit depăşită de situaţie. Numai că, de data asta, armata egipteană a zis pas şi a decis să nu intervină. Mai exact, a decis să nu intervină aşa cum dorea Mubarak pentru că sunt convins că armata ar fi intervenit dacă situaţia scăpa de sub control, adică dacă poporul chiar se obrăznicea într-atât încât să organizeze o revoluţie reală.
Armata egipteană colaborează cu armata S.U.A. de peste 30 de ani, de când S.U.A. a început să furnizeze ajutor militar Egiptului şi a devenit tătucul armatei locale. Corpul ofiţeresc egiptean este compus din oameni care au fost selectaţi, pregătiţi şi educaţi de către U.S. Army, iar o parte din ei sunt, mai mult ca sigur, pe ştatul de plată al C.I.A. sau N.S.A. aşa că putem trage concluzia că ordinul de a-l refuza pe Mubarak nu a fost ideea localnicilor. Singura revoluţie care a avut loc în Egipt a constat în refuzul S.U.A. de a-l susţine pe Mubarak după ce a fost trepăduşul Washingtonului timp de 30 de ani.
And along came a solution
Acum ceva timp, când situaţia din Irak se înrăutăţea de la o lună la alta, ideea împărţirii ţării în câteva unităţi teritoriale începuse să fie vehiculată de un număr de analişti. Apoi a venit ideea redesenării graniţelor de la un capăt la altul al Orientului Mijlociu, pentru ca noile ţări să corespundă cu interesele diverşilor jucători şi, tangenţial, cu faptul că anumite minorităţi din regiune nu se simt bine în ţările în care se află. Şi, pentru că Preşedintele Obama a decis să se concentreze asupra campaniei din Afganistan, a venit rândul acestei ţări să devină obiectul strigătului de luptă „partition, partition!”.
Don't worry! I have a plan!
Cel care a lansat propunerea este un anume Robert Blackwill, fost ambasador S.U.A. în India, fost delegat pentru Irak al United States National Security Council, actualmente lobbist şi, în general, un om care învârte diverse lucruri pe culoarele administraţiei de la Casa Halbă. Deşi ideea partiţionării Afganistanului sună de la bun început ca nu foarte bună, Blackwill nu este un fraier de analist cu un blog în spate, ci un fost diplomat şi un tip surprinzător de viclean.
Ideea omului cu voinţa neagră a picat într-un moment foarte delicat. Preşedintele Obama pare să caute cu disperare un mod de a extrage trupele S.U.A. din campania în care le-a băgat predecesorul său, în timp ce generalii săi nu prea vor să plece, iar diverşi politicieni de-abia aşteaptă să îl declare pe Obama ca fiind un laş. Drept pentru care Blackwill şi-a introdus cu delicateţe copita în situaţie propunând un compromis care să satisfacă pe toată lumea. Oarecum.
Conform „Fall Gelb”... vreau să spun Planului Blackwill, trupele S.U.A. se vor retrage dintr-o anumită parte a Afganistanului şi vor rămâne într-o altă parte a Afganistanului. Având în vedere că majoritatea luptelor dintre soldaţii coaliţiei internaţionale şi Talibani se poartă în zona de sud-est a Afganistanului, în teritoriul Paştun şi că, în consecinţă, majoritatea soldaţilor coaliţiei care dau cotul, mor acolo, rezultă că e mai bine ca acea zonă să fie abandonată complet. Trupele coaliţiei urmează să se retragă în jumătatea de nord-vest a Afganistanului şi să antreneze minorităţile afgane (Uzbeki, Tadjiki, Hazari) să lupte împotriva Paştunilor/Talibanilor.
De la bun început se poate vedea că planul presupune instituirea unui război civil în Afganistan, un război în care musulmanii locali să se omoare între ei pentru cauza anti-terorismului mondial. Cred. Cu sprijinul coaliţiei, armata de strânsură a regimului de la Kabul ar începe să cureţe zona Paştună de terorişti, alcaizi, talibani şi, posibil, de cât mai mulţi paştuni. Pierderile nu ar mai fi importante deoarece e vorba de musulmani care se omoară unii pe alţii. Presa occidentală s-ar linişti şi Vestul ar începe să uite încet-încet că undeva se poartă un război (sau mai multe). Cam asta ar fi avantajele pe care Obama le-ar obţine de pe urma acestui plan.
Dezavantajele ar fi faptul că trupele S.U.A. vor rămâne în zonă pe termen nedefinit. „The Great Game” este încă în desfăşurare aşa că poziţia obţinută în Afganistan nu va fi cedată, mai ales dacă poate fi stabilită în teritoriu aliat. Dar, cum Obama a promis în repetate rânduri că va aduce trupele acasă, este posibil ca electoratul său să decidă să îl taxeze în alegeri. De asemenea, Obama va trebui să îşi asume responsabilitatea pentru abandonarea unei părţi din Afganistan în mâinile Talibanilor, încă neînvinşi după atâta timp. Pe de altă parte, armata va fi mulţumită, complexul militar-industrial va prospera şi treaba va merge şnur.
Va adopta Obama acest plan? Poate că da, poate că nu. Planul oferă o soluţie rapidă pentru a scăpa de pierderi în rândul soldaţilor coaliţiei, dar implică recunoaşterea oficială a anumitor realităţi locale nu foarte plăcute. Rămâne de văzut.