Despre dezechilibre continentale
Paul De Grauwe, profesor de economie internaţională la Universitatea din Leuven, Belgia, şi posesor a unei liste de organisme unde este invitat sau oferă consultanţă, a publicat un articol interesant cu privire la cauzele crizei datoriei publice care ameninţă să pună capăt zonei euro şi monedei europene. Ideea de bază a articolul este că criza a fost declanşată de existenţa unui surplus de capital în ţările puternic industrializate ale Uniunii Europene, a fost înrăutăţită de absenţa unui mecanism de asigurare la nivel european, care să intervină automat pentru a salva un membru al uniunii aflat în dificultate şi a fost transformată într-o colivă, cu bomboana de rigoare, de încăpăţânarea Germaniei de a refuza implementarea respectivului mecanism.
Acest articol aduce în discuţie unul dintre cele mai interesante aspecte ale economiei Europei, atât în contextul Uniunii Europene cât şi în afara sa: dezechilibrele cauzate de inegalităţile economice şi efectele lor la nivel continental. Surplusul de capital al ţărilor puternic industrializate, pe care piaţa locală nu putea să îl absoarbă, a forţat băncile din aceste ţări să caute clienţi dispuşi să ia împrumuturi. O parte din acest capital s-a dus în S.U.A., unde a contribuit la dezastrul subprime, iar altă parte a invadat Europa de Sud şi de Est. După colapsul pieţei subprime şi propagarea undelor de şoc, guvernele din Spania, Portugalia, Italia, Irlanda şi Grecia au fost nevoite să se împrumute pentru a salva băncile locale şi, mergând spre sursa problemei, băncile din ţările care nu au putut să îşi absoarbă propriul surplus.
O dezbatere serioasă cu privire la viitorul Uniunii Europene ar trebui să ia în considerare şi acest aspect. Conform doctrinei pieţei libere, guvernele nu ar trebui să intervină în asemenea situaţii, ci ar trebui să lase economiile să se descurce singure deoarece totul se va echilibra de la sine. Dar, atunci când o criză apare la orizont, însuşi mediul de afaceri cere intervenţia guvernului, un deus ex machina care trebuie să scoată din foc castanele aruncate înăuntru de mâna invizibilă a lui Adam Smith. Ar trebui să ne întrebăm dacă este corect să se permită unui grup de ţări să îşi deverseze surplusul de capital în alte ţări, atunci când ştim că efectele pe termen lung nu sunt bune.
Evident, o asemenea discuţie va trage după ea şi discuţiile conexe: este corect să se permită unor ţări să îşi deverseze surplusul de populaţie în alte ţări (problema emigraţiei) sau este corect să se permită unor ţări să umple de produse ieftine alte ţări (China vs. U.E.). Poate că rezultatul nu va fi plăcut, dar e mai bine să discutăm aceste lucruri pe faţă.
----
Sursa:
Avantajul de fi islandez
Acum câteva zile, Preşedintele Islandei a decis să refuze să semneze un proiect de lege care a fost aprobat, cu greu, de Parlamentul local. De ce este acest lucru relevant? Este relevant pentru că proiectul de lege respectiv stipulează că cetăţenii Islandei trebuie să returneze 5 miliarde de euro pierdute de către deponenţii englezi şi olandezi atunci când băncile islandeze s-au prăbuşit.
Un grup de cetăţeni islandezi a scris o petiţie prin care declară că refuză să plătească banii pierduţi de deponenţii străini şi a strâns destule semnături pentru ca Preşedintele să refuze să semneze legea, care va fi acum supusă unui referendum. Contrar voinţei Parlamentului, populaţia ţării nu are chef să plătească imensa datorie deoarece consideră că banii au fost pierduţi de bancheri şi că cetăţenii de rând nu sunt responsabili pentru deciziile băncilor.
Herman van Rompuy sprintează pe turnantă
Liderii statelor membre ale Uniunii Europene se vor întâlni astă seară la Bruxelles pentru a alege primul Preşedinte al Uniunii şi primul Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe. Începând cu momentul în care adoptarea Tratatului de la Lisabona de către toate ţările membre ale Uniunii a devenit o posibilitate reală, Marea Britanie a depus eforturi susţinute pentru a obţine acest post pentru fostul Prim Ministru, Tony Blair. Însă se pare că ambiţiile lui Blair şi ale Marii Britanii vor trebui să mai aştepte puţin.
Herman van Rompuy
Acum câteva ore, lupta se dădea între Blair, candidatul Marii Britanii, şi Herman van Rompuy, Primul Ministru belgian, care era sprijinit de Germania şi Franţa. Pe la ora 20.00, BBC a anunţat că Tony Blair s-a retras din cursă, ceea ce probabil înseamnă că Blair nu a obţinut sprijinul necesar pentru a câştiga şi a preferat să se retragă decât să piardă. Grupul Franco-German pare să fi câştigat runda asta.
Pentru postul de Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe se vehiculează numele Baronesei Catherine Ashton, actual Comisar UE pentru Comerţ. Conform estimărilor iniţiale, postul de preşedinte urma să fie adjudecat de un reprezentant al uneia dintre ţările mari, iar cel de ÎRAE urma să fie acordat unui politician dintr-o ţară mică. Însă posibila victorie a lui van Rompuy ar putea schimba aceste calcule.
Sunt curios dacă van Rompuy o să aplice în UE acelaşi program pe care îl doreşte pentru Belgia: reducerea deficitelor prin majorarea taxelor plătite de companiile din domeniile financiar şi energie.
Mâine o să ştim mai multe.
EDIT: Şi iată că negocierile s-au terminat de astă seară. Van Rompuy şi Ashton au fost aleşi.
Avem un nou frate mare la răsărit
Surpriză, surpriză. Tocmai când Moscova a început să îşi arunce din nou umbra peste centura de ţări mai mult sau mai puţin independente din jurul ei, iată că România s-a trezit cu un nou mare frate la răsărit. Cu o săptămână înainte de alegerile parlamentare din Moldova, autorităţile din R.P. Chineză şi R. Moldova au semnat un acord de împrumut în valoare de nu mai puţin de 1 miliard USD. Este demn de menţionat că Produsul Intern Brut al Republicii Moldova (PPP) este de 10 miliarde USD (conform Wikipedia), iar bugetul de stat doar cu 50% mai mare decât împrumutul.
Primul lucru care sare în ochi este valoarea împrumutului, deoarece indică trei lucruri importante:
- Republica Moldova are probleme financiare majore (lucru deloc surprinzător) şi acum este îndatorată până peste ochi,
- R.P. Chineză a turnat o găleată de bani în cea mai săracă ţară din Europa,
- având în vedere că Federaţia Rusă a acceptat de principiu să cumpere loialitatea Republicii Moldova cu un împrumut în valoare de 500 milioane USD, R.P. Chineză tocmai a plusat peste oferta rusă.
Mai mult de atât, oficialii chinezi au declarat că R.P. Chineză este dispusă să finanţeze proiectele considerate "justificate şi necesare" de către partenerii moldoveni. Sună de parcă Republica Moldova şi-a deschis cont la Beijing.
Această decizie dă naştere unui val de întrebări care, însă, vor rămâne fără răspuns deocamdată. De vreme ce R.P. Chineză s-a aventurat cu îndrăzneală în spaţiul fost sovietic fără ca zidurile Kremlinului să răsunete de urlete de indignare, se poate presupune că China a acţionat cu ştirea şi încuviinţarea Moscovei. În plus, un asemenea acord nu se negociază în 2 zile, lucru care înseamnă că această mişcare a fost discutată în prealabil, cel mai probabil cu ceva timp înainte de februarie, luna în care au început negocierile dintre R.P.C. şi R.M., şi că face parte dintr-o strategie amplă.
Ce speră China să câştige cumpărând Moldova la bucată? În primul rând, o piaţă (nu prea mare) pentru produsele sale care vor invada, în scurt timp, magazinele de peste Prut şi vor începe să fie aruncate pe pieţele învecinate. Principala problemă a autorităţilor de la Beijing este să ţină economia chineză în picioare înainte ca milioanele de muncitori deveniţi şomeri să se răscoale şi să facă organelor de partid şi de stat ceea ce i-au făcut acum câteva zile directorului Jianlong Steel Holding Company.
În al doilea rând, R.P. Chineză îşi asigură un cap de pod pe malul Mării Negre înainte ca Moldova să intre în Uniunea Europeană şi NATO. Se poate presupune că un împrumut imens, acordat în termeni foarte buni pentru Moldova (3% dobândă, perioadă de graţie de 5 ani la plata dobânzii) vine la pachet cu anumiţi termeni economici care avantajează R.P. Chineză într-un fel sau altul. Mai ales că este puţin probabil că Republica Moldova chiar va reuşi să returneze banii la maturitate (peste 15 ani).
În al treilea rând, R.P. Chineză reuşeşte să dea cu tifla S.U.A., care nu a putut să ofere decât 20 de milioane USD prin programul Millennium Challenge Account. Împrumutul acordat de R.P. Chineză i-a permis lui Voronin să trimită la plimbare echipa FMI care a venit să îi vorbească despre restrângerea cheltuielilor.
Jocul devine interesant.
Preţul puterii
Alegerile pentru Parlamentul European, care se desfăşoară în această săptămână, sunt o ocazie excelentă de a testa sentimentele europenilor cu privire la realitatea imediată în care trăiesc. Şi, din câte indică sondajele şi rezultatele preliminare anunţate pe şest de către autorităţile olandeze, principala preocupare a europenilor, lucrul care influenţează cel mai tare realitatea imediată a cetăţenilor Uniunii este criza economică.
Un pronostic simplu şi de bun simţ este că, de-a lungul şi de-a latul Europei, partidele aflate la guvernare vor plăti preţul puterii. Nu se poate spune că aceste partide sunt vinovate pentru criza economică. Cel mult s-ar putea argumenta că experţii din idversele Ministere de Finanţe ar fi putut să prevadă criza şi să încerce să evite unele dintre efectele mai dureroase. Dar asta contează mai puţin. În liniştea cabinei de votare, alegătorul de rând se va gândi la portofelul său şi va arunca un ochi către cei care înfierează incompetenţa guvernul.
Cel mai sigur efect al actualei crize economice este, de departe, revitalizarea partidelor de dreapta. Oricare ar fi starea alegătorului bântuit de nesiguranţa zilei de mâine (şomer - aproape şomer - angajat, dar nu se ştie pentru cât timp), acesta se va alătura partidelor care promit să abordeze situaţia cu o mână forte şi care ştiu clar că de vină sunt anumiţi oameni. Preferabil străini. Dreapta are deja un "issue" pentru campanie, adică problema imigranţilor care fac scandal şi care le iau bătinaşilor locurile de muncă. Partidele de extremă dreaptă vor câştiga cel mai mult de pe urma acestui gen de discurs, după cum se vede deja în cazul lui Gert Wilders, un fel de C.V. Tudor al Olandei, care, în afara blamării imigranţilor, nu prea are mare lucru de zis.
Însă cel mai puternic atu al partidelor de dreapta este faptul că nu mai sunt de dreapta. O series de factori au forţat mai toate partidele care au trecut pe la guvernare de vreo 10 ani încoace să se mişte către centru, iar vechile graniţe ideologice aproape că au dispărut. Astfel, partidele de stânga s-au văzut nevoite să accepte sistemul capitalist producător de prosperitate, iar partidele de dreapta au tăcut şi au înghiţit sisteme de sănptate publice şi asigură sociale.
Moartea ideologiilor a fost demonstrată recent de cptre acţiunile guvernanţilor din Franţa şi Germania. Trezindu-se faţă în faţă cu criza, doamna Merkel şi soţul frumoasei Carla Bruni, al cărui nume îmi scapă pe moment, au făcut vânt pe fereastră ideologiei pieţei libere şi au trecut la salvarea economiilor respective prin intervenţia masivă a statului. Lucru care a lovit puternic partidele de stânga în această campanie electorală, deoarece le-a lăsat în imposibilitatea de a propune o alternativă la politicile partidelor de dreapta.