nePOLITICos Despre viaţa cetăţii şi a lumii

Un diplomat de modă veche

Timpul, istoria şi minţile oamenilor sunt lucruri tare ciudate. În urechile mele sună muzica unor oameni (aproape toţi morţi) dintr-un alt timp şi loc, iar eu încerc să îmi dau seama ce aş putea scrie despre modul în care un intelectual şi fost diplomat din ceea ce pare perioada de glorie a României priveşte înapoi, prin paginile unei cărţi surprinzătoare, spre veacul pe care l-a trăit.

Ştiindu-mi înclinaţiile, o prietenă mi-a făcut cadou cartea "Războiul de şaptezeci şi şapte de ani şi premisele hegemoniei americane", de Neagu Djuvara, licenţiat în litere la Sorbona, doctor în drept, elev-ofiţer în rezervă în primele luni ale participării României în cel de-al Doilea Război Mondial, curier diplomatic şi secretar de legaţie la Stockholm între 1944 şi 1947. Am primit cartea cu plăcere, deşi titlul mă îngrijora uşor, şi mi-am zis că o explorare a premiselor hegemoniei americane de către domnul Djuvara trebuie să fie interesantă.

Am citit jumătate de carte în Bucureşti, iar cea de-a doua jumătate în timpul unui zbor către Germania şi m-am dat jos din avion întrebându-mă dacă domnul Djuvara nu a făcut cumva o greşeală publicând-o. Pe scurt, cartea constă în expunerea unor teorii şi o lungă bucată de istorie care presupun că are ca scop integrarea şi susţinerea teoriilor, precum şi explicarea modului în care un stat periferic sferei europene a ajuns să domine o bună bucată din lume, inclusiv grupul de ţări cunoscute drept "Vestul".

Teoriile prezentate în carte se bazează pe cele enunţate de către Oswald Spengler şi Arnold Toynbee (teoria stadiilor prin care trece o civilizaţie şi ciclicitatea istoriei), la care se adaugă o reluare a unei teorii formulate de autor în tinereţe şi bazată pe teoriile istoricilor Jerome Carcopino şi Carl Neumann cu privire la relaţie dintre stadiul unei civilizaţii şi rolul populaţiilor marginale în cadrul ei. Teoria lui Djuvara şi argumentele pe care le aduce mi se par interesante şi demne de a fi cercetate dincolo de cadrul aristocraţiilor romană şi franceză. Istoria "Războiului de şaptezeci şi şapte de ani" este, în schimb, altceva.

Prima problemă pe care o ridică teoria "Războiului de şaptezeci şi şapte de ani" este însăşi denumirea sa şi perioada de timp aleasă: 1914 - 1991. Din câte înţeleg eu, autorul marchează începutul hegemoniei S.U.A. ca fiind intervenţia acestei ţări în Primul Război Mondial, lucru care m-a surprins din partea unui om precum Neagu Djuvara. De asemenea, m-a surprins neplăcut modul în care domnul Djuvara prezintă istoria. Un lung şir de lupte sunt descrise în detalii complet irelevante, în timp ce cauzele, diverşii factori hotărâtori şi efectele războaielor sunt prezentate superficial sau deloc.

Având în vedere dictonul lui von Clausewitz ("Războiul este continuarea politicii prin alte mijloace"), mă aşteptam ca această carte să exploreze politica S.U.A. şi modul în care planurile politic, economic, social şi ideologic s-au influenţat unul pe altul pentru a da naştere unei anumite situaţii. Ceea ce am primit, în schimb, este o cărţulie care descrie cu  destule detalii o serie de războaie europene, precum şi aspectele majore ale celor două războaie mondiale. Motivul pentru care autorul găseşte de cuviinţă să explice hegemonia S.U.A. făcând o trecere în revistă a istoriei Europei, dar nu a istoriei hegemonului însuşi, independentă de conflictele europene, nu este deloc clar.

Dacă tot a decis să examineze premisele hegemoniei S.U.A., domnul Djuvara ar fi putut măcar să încerce să familiarizeze publicul român cu aspectele mai puţin cunoscute ale istoriei unui continent îndepărtat. Începând cu cele două invazii nereuşite ale Canadei şi continuând cu achiziţia Louisianei Franceze şi a Floridei, cu marşul către Coasta de Vest şi cu Războiul împotriva Mexicului, istoria S.U.A. este istoria unei ţări în continuă expansiune (spre ghinionul vecinilor săi). Unul dintre motivele care au dus la ruptura fatală dintre statele din nordul S.U.A., controlate de către Republicani, şi cele din sud, controlate de Democraţi, a fost poziţia intransigentă a Preşedintelui Abraham Lincoln nu împotriva sclaviei, ci împotriva extinderii ei, atât în statele nou formate în vestul S.U.A., cât şi în orice teritoriu care ar fi urmat să fie cucerit de S.U.A. (Cuba şi Mexicul erau ţintele vehiculate de către Democraţi în jurul anului de graţie 1860).

Mai târziu, odată cu maturizarea generaţiei care crescuse în timpul Războiului de Secesiune şi cu rezolvarea definitivă a disputei Nord-Sud asupra direcţiei dominaţiei interne a ţării, S.U.A. a început să se intereseze de locuri din ce în ce mai îndepărtate de ale sale "fruited plains". Interesele comerciale şi strategice ale ţării începuseră să se extindă şi, în urma lor, au venit interesele militare. În prima parte a anilor 1880, marina militară a S.U.A. intervenea deja în conflictul dintre Peru, Bolivia şi Chile pentru a apăra interesele comerciale ale ţării. Comandorul navei U.S.S. Wachusett, staţionată în cursul războiului în portul Callao, Peru, era un anume Alfred Thayer Mahan, al cărui nume nu este menţionat nici măcar în treacăt de domnul Djuvara.

În 1885, Alfred Mahan este promovat la rangul de Căpitan, iar marina militară S.U.A. decide să pună capăt unei cariere "strălucite", marcată de ciocniri ale navelor comandate de Mahan atât cu alte nave, cât şi cu diverse obiecte staţionare, trecându-l pe proaspătul căpitan pe uscat ca lector de tactică şi istorie navală la Naval War College. Acesta este "câmpul de bătălie" unde Alfred Mahan îşi va câştiga gloria. Opera sa de căpătâi, "The Influence of Sea Power upon History" (disponibilă integral online), a fost publicată în 1890 şi succesul ei l-a transformat pe Mahan în cel mai renumit istoric în domeniul naval, precum şi în cel mai important geostrateg din S.U.A., datorită teoriei sale privind importanţa controlului mărilor pentru orice imperiu cu ieşire la mare. Visul lui Mahan era ca S.U.A. să aibă o marină militară puternică şi o infrastructură costieră capabilă să o susţină. Şi, cum rar se întâmplă, norocul i-a scos în cale persoana potrivită.

La 2 ani de la numirea sa ca lector, Alfred Mahan a întâlnit la Naval War College una dintre versiunile de peste ocean a lui Alexandru Cel Mare sau a lui Napoleon Bonaparte. Theodore Roosevelt avea în acel moment 29 de ani, visuri de glorie personală şi naţională şi o pasiune pentru arme, războaie şi mare. Spre deosebire de Mahan, Roosevelt avea la dispoziţie şi avere şi relaţii. Tânărul dornic de glorie a prins rapid ideile lui Mahan şi le-a promovat în rândul cercului său de prieteni, care îi includea pe Henry Cabot Lodge (Reprezentant şi, apoi, Senator de Massachusetts), pe John Hay (Assistant Secretary of State în administraţiile Hayes şi Garfield şi Secretary of State, adică ministru de Externe, în administraţiile McKinley şi Theodore Roosevelt) şi pe fraţii Brooks şi Henry Adams.

În 1896, la câteva zile după alegerile prezidenţiale, Henry Cabot Lodge a părăsit oraşul Boston pentru a-l vizita pe proaspăt alesul Preşedinte William McKinley la casa acestuia din Ohio cu scopul de a-l convinge să îl numească pe Theodore Roosevelt în postul de Assistant Secretary of the Navy, lucru pe care McKinley l-a acceptat, probabil destul de uimit că puternicul senator Republican de Massachusetts bătuse atâta drum pentru a obţine un post destul de obscur pentru un prieten. Astfel, imperiul american îşi făcea intrarea pe scena istoriei, moşit de o mână de oameni ambiţioşi. Alfred Mahan a oferit principiile strategice, Brooks Adams a susţinut ideea de extindere în articolele sale publicate de ziarele din S.U.A., Roosevelt a început construirea infrastructurii şi forţei navale visate de Mahan, iar Cabot Lodge a fost vârful de lance al super-patriotismului american în Senat.

Împreună cu alţi politicieni şi intelectuali, aceştia au susţinut declanşarea de către S.U.A. a unui război împotriva Spaniei pentru a obţine Cuba (pentru controlul Caraibelor, poarta de acces către Canalul Panama) şi Filipinele (pentru că noua forţă navală avea nevoie de exerciţiu şi de o staţie de aprovizionare cu cărbune în Pacific, aproape de Asia). În Cuba, Roosevelt a reuşit să îşi împlinească visul de glorie personală, distingându-se prin cucerirea Dealului Ceainicului într-o bătălie în care 15.000 de soldaţi americani şi 5.000 de guerrilleros cubanezi au atacat o fortificaţie apărată de 800 de soldaţi spanioli.

Odată cu acapararea Filipinelor şi a lanţului de insule Hawaiian în numele democraţiei, libertăţii, justiţiei şi , evident, al prosperităţii, S.U.A. a intrat până la gât atât în perioada imperială, cât şi în ceva ce domnul Djuvara menţionează doar în treacăt: the Far East Question. În ultimul deceniu al anilor 1800, prăbuşirea Chinei s-a accentuat, iar puterile europene, Japonia şi S.U.A. au început să se lupte pentru a obţine bucăţi din fostul Regat de Mijloc. Războiul Ruso-Japonez din 1904-1905 a fost vârful icebergului constituit de ghemul complex de relaţii şi conflicte, iar unul dintre rezultatele acestui război a fost afirmarea statutului internaţional al S.U.A., având în vedere că amicul Theodor Roosevelt a fost cel care a mediat şi condus negocierile de pace dintre Rusia şi Japonia, desfăşurate la Portsmouth, în Anglia. De asemenea, unul dintre tratatele negociate la Portsmouth a fost cel prin care Japonia şi S.U.A. îşi delimitau şi recunoşteau sferele din influenţă din Asia. Dar, pentru că o mare parte dintre evenimentele din jurul colapsului Chinei imperiale s-au desfăşurat mai mult pe  plan diplomatic, politic şi economic, perioada care ar fi trebuit tratată drept Războiul Mondial Zero este trecută sub tăcere de autorul pentru care istoria este doar o serie de conflicte armate.

Dacă ar fi să mai iau după cartea domnului Djuvara, S.U.A. apare în relaţiile internaţionale din senin, dând buzna în mijlocul Primului Război Mondial, fără vreun scop, fără un preambul. Mai mult, domnul Djuvara remarcă în cadrul prezentării negocierilor de pace care au urmat Primului Război Mondial că politicienii americani nu par să conştientizeze, în 1918, chemarea la "leadership-ul" blocului Vestic. Trecând peste noţiunea nebuloasă de "leadership", se pare că domnul Djuvara nu realizează că majoritatea politicienilor americani (cu excepţia grupului restrâns de  izolaţionişti adunaţi în jurul senatorilor William Borah şi Robert La Folette) era în favoarea extinderii puterii S.U.A. şi a amestecului în treburile altor ţări.

Faptul că Senatul S.U.A. a respins Tratatul de la Versailles are mai mult de a face cu politica internă a ţării şi cu ciorovăielile electorale dintre Republicani şi Democraţi, decât cu "chemarea la leadership". Singurul punct asupra căruia politicienii din Washington nu au căzut de acord a fost implicarea S.U.A. în tratate, alianţe şi alte promisiuni oficiale care ar fi putut limita libertatea ţării de a interveni (sau nu) unde, cum şi când doreşte. În bătălia electorală din 1918, Tratatul de la Versailles a fost transformat în principalul motiv de dispută dintre cele două partide pentru simplul motiv că Preşedintele Democrato-Mesianic Woodrow Wilson a refuzat să împartă gloria în vreun fel cu Republicanii. Din această pricină, Republicanii, între care la loc de frunte s-a aflat Senatorul Henry Cabot Lodge, au apăsat puternic pedala super-patriotismului şi respingerii a ceea ce Cabot Lodge a numit "the mongrel banner invented for a league".

Per total, istoria descrisă de domnul Djuvara este un şir de conflicte militare, aşezate de-a lungul axei timpului ca nişte jaloane. Din nefericire, autorul nu se limitează la jalonarea istoriei cu războaie, ci le înşiră într-o poveste cu un puternic iz de "pop culture". Este adevărat că dimensiunile cărţii nu permit o aprofundare a unui subiect extrem de vast, însă descrierea simplistă unor evenimente importante nu ajută pe nimeni. Stabilirea şi folosirea unor tabere  cu iz moral (germanii şi ruşii = răi, aliaţii din Vest = buni) ţine mai mult de ideologie decât de istorie. Faptul că Germania a fost implicată în mod decisiv în pornirea Primului Război Mondial şi că a pornit de una singură al Doilea Război Mondial este suficient pentru a stabili un pattern. Faptul că Anglia avea tendinţa să încurajeze sau să atragă ţările mai mici în conflicte care le depăşeau, promiţând ajutor care tinde să nu se materializeze, nu pare să denote la fel de clar un pattern.

Ajutorul oferit Japoniei în 1904 s-a bazat pe faptul că japonezii nu au cum să învingă o putere europeană (ceea ce aproape că a fost cazul) şi că e mai bine să moară japonezii decât englezii luptând împotriva Rusiei. Ajutorul promis României în 1916 nu a mai sosit vreodată. Ajutorul promis Poloniei în 1939 a rămas în istorie sub numele de "la drôle de guerre". Domnul Djuvara menţionează acest curios episod al istoriei, afirmând că "francezii au fost imobilizaţi luni de zile" pe Linia Maginot, ceea ce reprezintă o subestimare magistrală a realităţii. Cele 110 divizii franceze şi engleze nu au fost imobilizate de cele 23 de divizii germane care apărau graniţa. Trupele franceze şi engleze au stat pur şi simplu degeaba în timp ce Polonia era ruptă în două de Hitler şi de Stalin. Cea mai bună şansă de a pune capăt carierei şi vieţii lui Hitler înainte ca conflictul asupra Poloniei să se transforme într-un război mondial, a fost irosită în mod complet inexplicabil de către Anglia şi Franţa. De altfel, diviziile celor două ţări au rămas pe graniţă şi atunci când o parte din armata germană a plecat să cucerească Norvegia. Spre "norocul" acelor soldaţi, în mai, 1940, trupele germane au trecut graniţa pentru a cuceri, în fine, Franţa şi a pune capăt acelui Sitzkrieg.

Pe măsură ce mă apropiam de finalul cărţii, mi-am dat seama că, începând cu Primul Război Mondial, aproape fiecare eveniment menţionat de autor îmi aducea în minte imaginile legate de acesta pe care le-am văzut la televizor de atâtea ori. De la ţopăitul mecanic al trupelor sau personajelor politice în filmele vechi, alb-negru, şi până la imaginile în culori ale evenimentelor mai apropiate de prezent, istoria domnului Djuvara părea să găsească în mintea mea imaginile potrivite. Mai târziu mi-am dat seama că, din nefericire, cartea pe care o citeam era fie un documentar tip Discovery Channel pus în proză fie scrisă pentru a fi ecranizată şi, din acest motiv, autorul s-a limitat la evenimentele care puteau fi însoţite de imagini. Din păcate, nivelul cărţii este cel al unui documentar care încearcă să explice hegemonia S.U.A. în jumătate de oră (incluzând reclamele) unor oameni care au o idee vagă despre istorie şi relaţii internaţionale.

Ca încheiere am să îi împărtăşesc domnului Djuvara nişte chestiuni secrete: războiul nu este format doar din conflicte armate, etapa în care ne aflăm a început cam în 1890, nu s-a terminat în 1991 şi nu s-a desfăşurat chiar aşa cum crede dumnealui.