Un vid ideologic periculos
Avem o problemă de natură ideologică. Am intrat în secolul trecut cu capitalism, republicanism şi democraţie şi am cules pe drum fascismul, iar socialismul şi comunismul au ajuns mişcări de mare amploare (adică minorităţi radicale au reuşit să le impună majorităţii). O bună parte a secolului ne-am certat între noi încercând să ne convingem unii pe alţii că una sau alta dintre opţiunile de mai sus este cea bună, ne-am împărţit în tabere, ne-am luptat între noi. Discursul a devenit când mai radical, când mai moderat.
La sfârşit, în anii '90, a rămas în picioare capitalismul, ascuns oarecum sub o combinaţie de ideologii de faţadă: piaţa liberă (o idee interesantă, dar inexistentă în practică) şi democraţia (în extrem de marea majoritate a cazurilor o mască pentru oligarhie). În timpul anilor în care ne prefăceam că ne luptăm, cunoscuţi şi sub numele de „Războiul Rece”, S.U.A., întruparea pe pământ a capitalismului, a trecut prin mai multe crize economice, însă forma economiei sale nu s-a schimbat în bine. Încercările de a sugera că poate ar fi bine ca şi capitalismul să fie îmbunătăţit s-au lovit mai mereu de răspunsuri de genul: „ţii cu ceilalţi, nu-i aşa”. Cam acelaşi lucru s-a întâmplat şi în tabăra cealaltă.
Însă acum suntem în 2009 şi capitalismul a reuşit să ne ducă la o criză de toată frumuseţea, ale cărei cauze sunt pur interne. Nu se mai poate da vina pe un embargo al O.P.E.C., ca în anii '70, pentru că mai toată lumea ştie că o mână de instituţii financiare, inima capitalismului american, sunt de vină. Şi nu sunt de vină pentru că statul, duşman al iniţiativei economice, le-a îndemnat să dea împrumuturi unor oameni care nu şi le permiteau sau să se joace cu produse financiare aberante. Mai mult chiar, statul a fost plătit să stea de-o parte şi să lase instituţiile financiare să facă ce vor.
Aşa că avem o criză financiară şi una ideologică. Sistemul capitalist s-a dovedit mai şubred şi mai expus la greşeli decât se considera, iar alternativele au fost deja discreditate. Nu mai există nici un sistem nepătat, care să poată fi scos din cutie ca soluţie la toate problemele noastre. Ne uităm în oglindă şi nu putem să mai trecem cu vederea propriile noastre bube. Iar imaginaţia politică pare să ne fi secat. Şi mă întreb ce va urma. Ce creatură ideologică va ieşi din vid?
December 5th, 2009 - 22:40
teama mea e ca ceea ce vedem este oarecum “organic” daca domolesti parerile prea ferme (pana la extremism) si daca alternezi mai multe metode care defapt par mai atragatoare doar pana sunt aplicate – ceea ce rezulta e “capitalism+piata libera+democratie”. Institutionalizarea acestor stari de fapt e doar o forma ale carei aspecte se pot schimba.
Intrebarile esentiale sunt acelasi ca intr-un grup preistoric – produci ce poti si schimbi surplusul cu ceea ce nu produci. cel care ia de la tine nu e neaparat un producator de altceva ci un negutator. daca negutatorul pare mai avut va fi antipatizat si se va considera ca nedreptateste pe pe producatori. daca un grup de producatori deleag pe unul din ei sa faca schimburi acesta va incepe sa semene mai mult cu un negutator. apoi, ce te faci daca ceea ce produci nu e dorit de altii sau ceii care doresc sunt prea departe? ce faci cu cei din sat care nu mai pot produce sau face altceva util? si tot asa. restul e forma si evolutie in sens darwinian modern – nu catre ceva mai bun in sens moral (dar se poate intampla si asa) ci catre ceva ce functioneaza momentan mai bine.
December 5th, 2009 - 22:50
Posibil. Acest gen de realism-situaţionalism de tipul „să o luăm pas cu pas” sună destul de bine, mai ales după câteva secole cam zbuciumate. Problema mea este că, după zelul misionar creştin/imperialist/iluminist/capitalist/progresist/din nou imperialist/socialist/militarist/multiculturalist/globalist, Europa (şi S.U.A.) este epuizată din punct de vedere ideologic şi, poate, şi cultural. Pe de altă parte, nu prea văd iniţiative ideologice din alte părţi. Însă vidul în sine mi se pare periculos. Nu poţi să ştii ce lider harismatic decide că nu ştiu ce dumnezeu îi vorbeşte lui direct.
December 5th, 2009 - 23:05
pai astai problema cand nici o solutie nui satisfacatoare. mai ales ca am vazut o gramada de solutii. cine isi cunoaste istoria are o sansa sa nu o repete dar cu siguranta e plictisit si apatic.si, de fapt, cum ar putea sa nu o repete. pe cuvant ca singura metoda care imi pare mie mai lipsita de defecte e o moderatie oarba de genul ” pe tine te-am ascultat de 2 ori, acu ascultam pe altul”
December 5th, 2009 - 23:11
Hmmm, „lipsită de defecte” este un deziderat potenţial nerezonabil care cere explicaţii: ce consideri ca fiind defect, ce consideri ca fiind corect şi ce vrei să obţii? Rămân la părerea că dai prea multă importanţă părţii abstracte a sistemului. Oamenii nu se pot proteja de ei înşişi cu nişte reguli. Aici intervine educaţia.